cacofonie - explicat in DEX

cacofonie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CACOFONÍE, cacofonii, s. f. Asociație neplăcută de sunete; cacofonism. ♦ (Muz.) Suprapunere de sunete discordante; lipsă de armonie. – Din fr. cacophonie.

cacofonie (Dicționar de neologisme, 1986)
CACOFONÍE s.f. Întâlnire de sunete care impresionează neplăcut auzul; cacofonism. ♦ (Muz.) Reunire de sunete discordante; lipsă de armonie. [Gen. -iei. / < fr. cacophonie, cf. gr. kakos – rău, phone – sunet].

cacofonie (Marele dicționar de neologisme, 2000)
CACOFONÍE s. f. întâlnire de sunete discordante, neplăcute auzului; asociere de cuvinte care redau imagini, fapte neplăcute; cacofonism. (< fr. cacophonie, gr. kakophonie)

cacofonie (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CACOFONÍE, cacofonii, s. f. Asociație neplăcută de sunete. ♦ (Muz.) Întâlnire de sunete discordante; lipsă de armonie. – Fr. cacophonie (< gr.).

cacofonie (Dicționaru limbii românești, 1939)
*cacofoníe f. (vgr. kakophonia, d. kakós, răŭ, și phoné, voce. V. eŭ- și sin-fonie). Amestec neplăcut de sunete orĭ de cuvinte, ca: să se suĭe sus și să strige. Muz. Sunete discordante. – Cacofonia nu trebuĭe să fie contra spirituluĭ limbiĭ. Așa, dacă zicĭ biserica catolică, tactica cavaleriiĭ nu e cacofonie, cum cred ignoranțiĭ.

cacofonie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cacofoníe s. f., art. cacofonía, g.-d. art. cacofoníei; pl. cacofoníi, art. cacofoníile

cacofonie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cacofonie f. amestec neplăcut de sunete sau de vorbe.

cacofonie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CACOFONÍE, cacofonii, s. f. Asociație neplăcută de sunete; cacofonism. ♦ (Muz.) Suprapunere de sunete discordante; lipsă de armonie. — Din fr. cacophonie.