ciur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut materiale pulverulente sau granulare, făcută dintr-o rețea deasă de sârmă sau dintr-o bucată de tablă ori de piele perforată, fixată pe o ramă.
V. sită. ◊
Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar.
A trece (sau
a da, a cerne)
prin ciur și prin dârmon =
a) a cerceta, a examina în amănunt, cu atenție;
b) a cleveti, a bârfi pe cineva (scoțându-i la iveală cât mai multe defecte);
c) (mai ales cu verbul la participiu) a trece prin multe încercări, experiențe, a căpăta multă experiență.
A căra (sau
a duce)
apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a lucra fără spor; a nu face nici o treabă. ♦ Cantitate de material câtă încape într-un ciur (
1). ♦ Unealtă specială pentru sortarea pe dimensiuni a unor materiale granulare, formată dintr-o ramă mare de lemn pe care este întinsă o rețea de sârmă, o tablă perforată etc.
2. Ramă în formă de cerc pe care se întinde materialul ce se brodează.
3. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului animalelor rumegătoare. –
Lat. cibrum (=
cribum).
ciur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciur (ciúruri), s. n. –
1. Sită. –
2. Ramă pe care se întinde materialul ce se brodează. –
3. Broderie, ajur, găurele. –
4. Cutie de rezonanță, la orgă. –
5. Gaură, la anumite jocuri de copii. –
Mr. țir, megl. ciur. Lat. cibrum, formă
vulg. de la
cribrum (Candrea,
Rom., XXXI, 305-6; Pușcariu 381; Candrea-Dens., 364; REW 2324; DAR);
cf. it. crivo (Batisti, II, 1167),
port. crivo, fr. crible, sp. cribo. Se poate pleca și de la
cilibrum, forma arhaică, anterioară lui
cribrum, atestată de Dioscorides,
cf. sard. kilibru, kiliru (Rohlfs,
Estudios sobre geografia lingüistica de Italia, Granada 1952, p. 244). –
Der. ciura, vb. (a cerne; a broda);
ciurar, s. m. (persoană care vinde sau face ciururi);
ciurel, s. m. (sită; ajur);
ciurică, s. f. (batistă);
ciurui, vb. (a cerne, a trece prin ciur; a examina, a prețui; a găuri);
ciuruială, s. f. (faptul de a
ciurui);
ciuruit, s. n. (ciuruială);
ciuruitor, adj. (cernător);
ciuruitură, s. f. (rezultatul ciuruielii). Drăganu,
Dacor., II, 610, menționează pe
deciurica, vb. (
Trans. de Nord, a dezghioca), explicîndu-l de la un
lat. *
de cibricāre, puțin firesc, și care pare, datorită sensului, a se apropia mai curînd de familia lui
șorici.ciur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciur interj. – Exprimă zgomotul produs de un șuvoi de apă. Creație expresivă,
cf. sp. chorro „șiroi”. –
Der. ciuroi, s. n. (șuvoi),
cf. Giuglea,
Dacor., I, 250;
ciurui, vb. (a picura, a clipoci). Aparțin aceleaiși rădăcini
șiroi (
var. șur(l)oi, șirloi, jirloi),
s. n. (șuvoi);
șirui (
var. șiroi, șurui),
vb. (a picura).
Ciurgău, s. n. (izvor, șuvoi), din
mag. csurgó (DAR), pare a face parte din aceeași familie expresivă.
Cf. Iordan,
BF, VI, 181.
ciur (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciúr, ciururi, s.n. –
1. Sită.
2. Broderie, dantelă.
3. Rama pe care se întinde broderia. – Lat. cibrum (= cribum); Cuv. rom. preluat în srb. și slov (čura) (Macrea 1970).
ciur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciur s. n.,
pl. ciúruriciur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciur n. 1. unealtă de piele cu găuri mai mari ca la sită, spre a cerne grâu, orz:
trecut prin ciur și prin dârmon (de omul încercat, care a pățit și bune și rele);
2. un fel de sită fără fund pentru broderii:
cosea la ciur FIL,.;
3. una din cele patru părți la stomacul rumegătoarelor (v.
chiag). [Lat. vulg. *CIBRUM = clasic CRIBRUM].
ciur (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut materiale pulverulente sau granulare, confecționată dintr-o rețea deasă de sârmă sau dintr-o bucată de tablă ori de piele perforată, fixată pe o ramă. ◊
Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar.
A trece (sau
a da, a cerne)
prin ciur și prin dârmon =
a) a cerceta, a examina în amănunt, cu atenție;
b)
a cleveti, a bârfi pe cineva (scoțându-i la iveală cât mai multe defecte);
c) (mai ales cu verbul la participiu) a trece prin multe încercări, experiențe, a căpăta multă experiență.
A căra (sau
a duce)
apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a lucra fără spor; a nu face nici o treabă. ♦ Cantitate de material câtă încape într-un ciur (1). ♦ Utilaj folosit la sortarea pe dimensiuni a unor materiale granulare, confecționat din bare metalice, sârmă împletită sau tablă perforată.
2. Ramă în formă de cerc pe care se întinde materialul ce se brodează.
3. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului animalelor rumegătoare. —
Lat. cibrum (= cribum
).cĭur (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cĭur n., pl.
urĭ (lat.
cribrum, [d.
cérnere, a cerne], de unde s´a făcut
cibru [ca
frate din
fratre], apoĭ
cĭuru, cĭur [ca în
creĭer, treĭer, faur, fiulă, staul, lăuruscă], fr.
crible, sp.
cribo, pg.
crivo). Un instrument de cernut. (E o sită maĭ mare de pĭele găurită). Gherghef rătund [!] (făcut dintr´o văcălie de cĭur orĭ de sită). Cĭur acoperit cu o plasă și întrebuințat ca cușcă de prepelițe.
A căra apă cu cĭuru, a face muncă zadarnică.
Trecut și pin [!] sită, și pin cĭur (saŭ
și pin cĭur și pin veșcă saŭ
pin dîrmon), foarte experimentat (maĭ ales în vițiĭ).
cĭur (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cĭur, interj. ca și
țur. V.
cĭuruĭ 2.