ciup (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)ciup2,
ciupi, s.m. (pop.)
1. (mai ales la pl.) șuviță de păr, moț, chică, percică, ciuf, smoc, chică.
2. lână rămasă în pieptenii de scărmănat; resturile câlților de cânepă; târș, buhaci, bujoi, ghijar, corci, muzac, huci.
ciup (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciup (ciúpi), s. m. –
1. Smoc de păr, moț, tupeu. –
2. Șuviță, plete, cîrlionț. –
3. Copac stufos, frunziș. –
Mr. ciup „ață de cînepă”.
Sl. (
sb. čup „smoc”,
rus. čup „moț”),
cf. alb. čupë „plete”. Nu poate proveni direct din
sb., cum crede DAR, datorită circulației extinse a cuvîntului
rom. Pare cuvînt diferit de cel anterior, probabil în legătură cu
ciuf. –
Der. ciupos, adj. (zbîrlit, ciufulit).
ciup (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciup interj. – Exprimă zgomotul produs de ciugulitul păsărilor, sau de mersul pe vîrfuri. –
Var. cip. Creație spontană. –
Der. ciup, s. n. (cioc), cuvînt rar;
ciupi, vb. (a ciocăni, a lovi cu ciocul; a rupe lăstari, a paște; a mînca pe apucate; a fura cantități mici; a culege, a aduna; a pișca; a bate, a face zob;
refl., a se ameți, a se chercheli), care se consideră de obicei
der. de la
sb. čupati, „a ciupi, a smulge”, și acesta din
alb. tšupis „a ciuguli” (Cihac, II, 50; Pușcariu,
Lr., 265; DAR;
cf. Conev 96; Rosetti, II, 114), însă
ex. străine s-ar putea multiplica (
bg. čupja „a rupe”,
čupkam „a ciuguli”,
mag. csipni „a ciupi”), probabil datorită rădăcinii expresive comune;
ciupeală, s. f. (șterpelire; furtișag; acțiunea de a ciupi);
ciupitură, s. f. (ciupeală; cantitate mică);
ciupitor, adj. (borfaș);
ciupeli, vb. (a ciuguli, a da cu ciocul; a mînca pe apucate; a jumuli; a pîrli porcul pentru a-l curăța de păr; a fura, a șterpeli), creație expresivă, cu adăugarea grupului -
li (Graur,
BL, VI, 146), pe care Tiktin și DAR îl explică prin
mag. csupálni „a smulge”, cuvînt cu siguranță în legătură, cu
sb. (în schimb, din
mag. csiperész provine
ciupăra, care circulă în
Trans., cu aceleași accepții);
ciupelniță, s. f. (
Bucov., groapă);
ciupăi, vb. (
Bucov., a merge pe vîrfuri; despre mistreți, a grohăi; a se bălăci),
der. normal de la
ciup, pe care DAR îl separă ca și cum ar fi trei cuvinte diferite, explicîndu-l pe primul prin
rut. čapati „a merge.” Ca și în alte cazuri de creații spontane, este greu de stabilit legătura exactă a lui
ciup cu
alb. kjep „cioc”; nu pare însă de folos nici să ajungem, pentru a o explica, la limbile anterioare
indoeurop. (Lahovary 324).
ciup (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CIUP, ciupi, s. m. (
Reg.) Șuviță de păr. –
Sb. čup(a).ciup (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciúp, -i, s.m. –
1. Smoc de păr, moț: „Saie-le ochii, / Pice-le ciupu” (Bilțiu 1990: 294).
2. Mătasa-porumbului; cosâță (ALR 1971: 404).
3. În expr. dă ciup = leagă rod (ALR 1973: 806). – Cf. alb. čupë „pleată„, srb. čup „smoc”, rus. čup „moț” (DER).
cĭup (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cĭup m. (vsl.
čupŭ).
Vest. Cĭuf, moț. Fulg de lînă rămas de la dărăcit și de la pĭeptănat.
cĭup (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cĭup v. tr. V.
cĭupesc.