ciudat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUDÁT, -Ă, ciudați, -te, adj. Care iese din comun, care șochează (prin aspect, manifestări, evoluție etc.); curios, straniu, bizar; ciudos (
2). – Din
bg. čudat „minunat”.
ciudat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciudát adj. m.,
pl. ciudáți; f. ciudátă, pl. ciudáteciudat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciudat a. de mirare, curios:
om ciudat, lucru ciudat.ciudat (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUDÁT, -Ă, ciudați, -te, adj. Care iese din comun, care șochează (prin aspect, manifestări, evoluție etc.); curios, straniu, bizar; ciudos (
2). — Din
bg. čudat „minunat”.
cĭudat (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭudát, -ă adj. (d.
cĭudă saŭ bg.
čudat. V.
chisnovat). Straniŭ, curios, bizar. Adv. În mod straniŭ. V.
paraxin și
șod.