căscăund - explicat in DEX

căscăund (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f. (Pop.) Gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus.

căscăund (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f. Gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. – Lat. *cascabundus.

căscăund (Dicționaru limbii românești, 1939)
căscăúnd, -ă s. și adj. (d. căscăŭ cu term. din bolund). Munt. Căscăŭ.

căscăund (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
!căscăúnd (pop.) adj. m., s. m., pl. căscăúnzi; adj. f., s. f. căscăúndă, pl. căscăúnde

căscăund (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
căscăund m. cașcă-gură: de boiul lui mărunțel cu chipul căscăund ISP. [Lat. CASCABUNDUS].

căscăund (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CĂSCĂÚND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f., adj. (Pop.) (Persoană) care își pierde vremea în zadar; (persoană) care dă dovadă de neglijență, de dezinteres; gură-cască, nătăfleț, zăpăcit. — Lat. *cascabundus.