căpătuială (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de
a (
se)
căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (
concr.) rost, stare, avere. [
Pr.:
-tu-ia-] –
Căpătui +
suf. -eală.căpătuială (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. (Azi
peior.) Faptul de
a (se) căpătui; îmbogățire, parvenire; (
concr.) rost, stare, avere.
căpătuială (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)căpătuiálă s. f.,
g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiélicăpătuială (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de
a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (
concr.) rost, stare, avere. [
Pr.:
-tu-ia-]
—
Căpătui +
suf. -eală.căpătuĭală (Dicționaru limbii românești, 1939)căpătuĭálă f., pl.
ĭelĭ. Acțiunea de a se căpătui. Procopseală.
Guvern de căpătuĭală, guvern care caută să-șĭ îmbogățească partizaniĭ orĭ-cum.