cămașă - explicat in DEX

cămașă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CĂMÁȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: căméșă s. f.] – Lat. camisia.

cămașă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
cămáșă (-ắși), – 1. Îmbrăcăminte de (pînză) care acoperă parte superioară a corpului. – 2. Vălul de la altar. – 3. Husă pentru mobile. – 4. Mapă. – 5. Supracopertă (de carte). – 6. Pleavă. – 7. Membrană care învelește ceapa, usturoiul și alți bulbi. – 8. Placentă. – 9. Spuma vinului care fermentează. – Var. cămeșe, cămașă. Mr., megl. cămeașă. Lat. camisia (Diez, I, 102 și Gramm., I, 19; Pușcariu 266; Meyer 187; Candrea-Dens., 235; REW 1550; DAR); cf. alb. këmisë, it. camiscia, fr. chemise, sp., port. camisa. A trecut recent de la decl. în -ă la cea în -e, ca toate cuvintele terminate în -șe sau -je. Der. cămășoi, s. n. (cămașă lungă); cămășică, s. f. (maiou); cămășuță, s. f. (maiou).

cămașă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CĂMÁȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză sau de mătase) care se poartă pe piele acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. care se poartă direct pe piele ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială (confecționată din pânză tare) care împiedică mișcările mâinilor și care este folosită la imobilizarea nebunilor furioși. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua cuiva și cămașa de pe el = a-i lua cuiva tot, a-l lipsi de toate. Își dă și cămașa de pe el = e foarte milos sau darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A arde cămașa pe cineva = a fi în mare zor. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a nu găsi ieșire dintr-o încurcătură. 2. Membrană, înveliș, căptușeală care îmbracă unele materii, obiecte sau piese. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de forma unei rețele, care acoperă suprafața apelor dulci (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: căméșă s. f.] – Lat. camisia.

cămașă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
cămáșă, -e, s.f. – Pe timpul verii, bărbații nu poartă decât cămașa scurtă până la brâu, albă și cu mâneci largi, țesută din in sau cânepă (Papahagi 1925: 98). – Lat. camisia.

cămașă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cămáșă s. f., art. cămáșa, g.-d. art. cămắșii; pl. cămắși

cămașă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cămașă f. 1. îmbrăcăminte de pânză sau de bumbac, ce se poartă pe piele; 2. acoperemânt sau coajă la diferite lichide (lapte, vin); 3. foaia de desubt a unei coli de hârtie; 4. ghioacea sau pleava bobului de grâu. [Mold. cămeșă = lat. CAMISIA].

cămașă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CĂMÁȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne in cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-1 lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: căméșă s. f.] — Lat. camisia.