călcătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂLCĂTÚRĂ, călcături, s. f. Fel de a merge; pas, mers, umblet. –
Călca +
suf. -ătură.călcătură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂLCĂTÚRĂ, călcături, s. f. Fel de a merge; pas, mers, umblet. –
Lat. calcatura.călcătură (Dicționaru limbii românești, 1939)călcătúră f., pl.
ĭ. Rezultatu călcăriĭ, urmă. Felu de a călca. Epilepsie, boala copiilor.
călcătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)călcătúră s. f.,
g.-d. art. călcătúrii; pl. călcătúricălcătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)călcătură f. urmă de picior, pas [Lat. CALCATURA].
călcătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂLCĂTÚRĂ, călcături, s. f. Fel de a merge; pas, mers, umblet. —
Călca +
suf. -ătură.