căință - explicat in DEX

căință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. – Căi + suf. -ință.

căință (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. – Din căi + suf. -ință.

căință (Dicționaru limbii românești, 1939)
căínță f., pl. e și (est) ĭ. Regret al faptelor mele.

căință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
căínță s. f., g.-d. art. căínței; pl. căínțe

căință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
căință f. 1 durere pentru săvârșirea unui păcat: după căință pocăința; 2. părere de rău de a fi făcut sau nu ceva.

căință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. 1. Regret, remușcare. 2. (Bis.) Durere a sufletului și repulsie față de păcatele săvârșite, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor. — Căi + suf. -ință.