bănuitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BĂNUITÓR, -OÁRE, bănuitori, -oare, adj. Care bănuiește; care este înclinat (în mod exagerat) spre bănuială. ♦ Gelos. [
Pr.:
-nu-i-] –
Bănui +
suf. -tor.bănuitor (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BĂNUITÓR, -OÁRE, bănuitori, -oare, adj. Care bănuiește; care este înclinat (în mod exagerat) spre bănuială; neîncrezător. ♦ Gelos. – Din
bănui +
suf. -(i)tor.bănuitor (Dicționaru limbii românești, 1939)bănuitór, -oáre adj. Aplecat spre bănuielĭ, neîncrezător, prepuĭelnic.
bănuitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bănuitór (-nu-i-) adj. m.,
pl. bănuitóri; f. sg. și
pl. bănuitoárebănuitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bănuitor a. și m. care intră lesne în bănuieli, neîncrezător.
bănuitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BĂNUITÓR, -OÁRE, bănuitori, -oare, adj. Care bănuiește; care este înclinat (în mod exagerat) spre bănuială. ♦ Gelos. [
Pr.:
-nu-i-]
— Bănui +
suf. -tor.