bănui - explicat in DEX

bănui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BĂNUÍ, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimți; a întrevedea o anumită situație, o anumită soluție etc. 2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta. 3. Intranz. (Reg.) A se supăra pe cineva; a-i face mustrări. 4. Intranz. (Reg.) A regreta, a se căi. – Din magh. bánni.

bănui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
bănuí (-uésc, bănuít), vb. – 1. (Trans.) A regreta, a (se) lamenta. – 2. a se simți jignit, a se ofensa. – 3. A avea o părere proastă; a reproșa, a face mustrări. – 4. A-și face o părere, a considera, a socoti. – 5. A presupune, a presimți. – Var. băni, (înv.) a deranja, a supăra. Mag. bánom „regret” sau „îmi pare rău”. (Cihac, II, 478; Berneker 42; DAR; Gáldi, Dict., 103); cf. bănat. A trecut din mag. în cr. banoveti, rut. banuvati, bg. din Trans. banuva (Miklosich, Bulg., 119). Der. bănuielnic, adj. (suspect; îndoielnic); bănuială, s. f. (reproș, suspiciune); bănuitor, adj. (care bănuiește, lipsit de încredere).

bănui (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BĂNUÍ, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimți. Bănuiam că n-am s-o mai găsesc (SADOVEANU). 2. Tranz. A întrezări ceva. Se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori (DUMITRIU). 3. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte rele; a suspecta. 4. Intranz. (Reg.) A se supăra pe cineva; a-i face mustrări. Așa a trebuit să se întâmple și n-ai cui bănui (CREANGĂ). 5. Intranz. (Reg.) A regreta. Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești (JARNIK-BÎRSEANU). – Magh. bánni.

bănui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
bănuí, bănuiesc, vb. intranz. – 1. A se supăra, a se întrista, a se necăji. 2. A regreta. Îmi bănuiesc = îmi pare rău (Țiplea 1906): „Crede și ți-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si” (Viman 1989: 269). 3. A duce dorul. – Din magh. banni (DEX), cf. banat „regret, părere de rău„.

bănui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
bănuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bănuiésc, imperf. 3 sg. bănuiá; conj. prez. 3 să bănuiáscă

bănui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BĂNUÍ, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimți; a întrevedea o anumită situație, o anumită soluție etc. 2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta. 3. Intranz. (Reg.) A se supăra pe cineva; a-i face mustrări. 4. Intranz. (Reg.) A regreta, a se căi. — Din magh. bánni.

bănuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
bănuĭ și -ĭésc, a -i v. tr. (ung. bánni, a regreta). Suspectez, presupun, am bănuĭală: a bănui ceva, pe cineva. Îmi fac ideie rea, mă supăr: nu bănui dac’am spus și eŭ o vorbă. Îmi închipuĭ: Columb nu bănuĭa că descoperise America, ci credea c’a descoperit India.

bănuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
bănuì v. 1. a avea sau a intra în bănuieli pe cineva: mă bănuiește rău; 2. a presupune, a-și da cu socoteala: bănuesc că nu va veni; 3. Mold. a lua în nume de rău: stăpâne, să nu bănuiești CR. [Ung. BANNI, a regreta].