bălăbăni (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BĂLĂBĂNÍ, bălăbănesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A (se) deplasa într-o parte și într-alta, adesea cu mișcări legănate, șovăitoare; a (se) bălăngăni, a (se) bălăngăi, a bălălăi, a se bănănăi.
2. Refl. Fig. (
Fam.) A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi. –
Et. nec. sau formație onomatopeică.
bălăbăni (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BĂLĂBĂNÍ, bălăbănesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A (se) mișca într-o parte și într-alta; a (se) legăna, a (se) clătina.
A ieșit în ogradă cu clopotul cel mare și a prins a-l bălăbăni (SADOVEANU).
2. Refl. Fig. A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi.
Cât s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas (CREANGĂ).
bălăbăni (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bălăbăní (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. bălăbănésc, imperf. 3
sg. bălăbăneá; conj. prez. 3
să bălăbăneáscăbălăbăni (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BĂLĂBĂNÍ, bălăbănesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A (se) deplasa într-o parte și într-alta, adesea cu mișcări legănate, șovăitoare; a (se) bălăngăni, a (se) bălăngăi, a bălălăi, a se bănănăi.
2. Refl. Fig. (
Fam.) A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi. —
Et. nec. sau formație onomatopeică.
bălăbănì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bălăbănì v. a se lupta cu ceva mare și greu, cu ceva mai presus de puterile sale (sens special Munteniei):
câteva zile se bălăbăni ea așa cu valurile apelor Isp. [Lit. a se lupta șoimește (v.
balaban)].
bălăbănì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bălăbănì v. Mold.
1. a hurduca:
bricicarul îl bălăbănește prin toate rătăcăniile AL.;
2. a huțăi, a bănănăi:
picioarele bălăbăniau dealungul coastelor AL. [Formă amplificată din
bălălăi].