buimac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUIMÁC, -Ă, buimaci, -ce, adj. Amețit (de somn, de beție, de frică etc.); zăpăcit, năuc; buimăcit, buimatic. –
Et. nec.buimac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)buimác (buimácă), adj. – Tulburat, amețit, năuc. Origine necunoscută. Legat fără îndoială de
bui și
buiac, chiar dacă lipsește etimonul exact (Cihac, II, 31). Este puțin probabilă ipoteza lui Scriban, întemeiată pe
tc. buyunmak „a crește”. –
Der. buimăci, vb. (a zăpăci, a ameți, a tulbura);
buimăceală, s. f. (năuceală, stupoare);
buimăcie, s. f. (rar, năuceală);
buimatec, adj. (rar, năuc, prostit).
buimac (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUIMÁC, -Ă, buimaci, -e, adj. Amețit (de somn, de beție, de frică etc.); zăpăcit, năuc.
buĭmac (Dicționaru limbii românești, 1939)buĭmác, -ă adj. (turc.
buĭumak, osm.
búĭúmak, a crește mare, d.
buĭ, büyúk, mare, adică „crescut buĭac”, după cum se zice „mere nebune” adică „foarte marĭ”. V.
buĭac).
Fam. Amețit, zăpăcit, năuc:
buĭmac de somn, de groază.buimac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)buimác adj. m.,
pl. buimáci; f. buimácă, pl. buimácebuimac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)buimac a. amețit, zăpăcit, năuc:
era buimac de cap de atâta umblet CR. [Cf. slav. BUĬ, sălbatic].
buimac (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BUIMÁC, -Ă, buimaci, -ce, adj. Amețit (de somn, de beție, de frică etc.); zăpăcit, năuc; buimăcit, buimatic. —
Et. nec.