bundă - explicat in DEX

bundă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BÚNDĂ, bunde, s. f. 1. Haină lungă și largă de postav, îmblănită, purtată de bărbați; burcă¹; (reg.) blană mare făcută din piei de oaie, întrebuințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.

bundă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
búndă (búnde), s. f. – Haină îmblănită purtată de țărani. – Var. bo(a)ndră, bundră. Mag. bunda (Cihac, II, 486; Gáldi, Dict., 86); cf. sb., ceh., rut., pol., țig. bunda. Nu pare probabil ca pol. bunda să vină din rom., cum afirma Miklosich, Wander., 13. – Der. îmbondori (var. îmboldori), vb. (a înfofoli) coincid cu der. de la bondră; cf. Pușcariu, Dacor., I, 231.

bundă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BÚNDĂ, bunde, s. f. 1. Haină lungă și largă de postav, îmblănită, purtată de bărbați; (reg.) blană mare făcută din piei de oaie, întrebuințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă. 2. (Reg.) Cojocel scurt, fără mâneci, din piele de miel, având pe față cusături din fire de lână colorată, pe care îl poartă țăranii și țărancele; pieptar. – Magh. bunda.

bundă (Dicționaru limbii românești, 1939)
búndă V. bondă.

bundă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
búndă, s.f. – v. bondă.

bundă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
búndă (reg.) s. f., g.-d. art. búndei; pl. búnde

bundă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
bundă f. cojoc fără mâneci și scurt până la brâu (în Oltenia); în Mold. bondă. [Ung. bunda].

bundă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BÚNDĂ, bunde, s. f. (Pop.) 1. Haină lungă și largă de postav, îmblănită, purtată de bărbați; burcă¹; blană mare făcută din piei de oaie, întrebuințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă. 2. Pieptar (1). — Din magh. bunda.