bunăvoință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință.
2. Tragere de inimă; râvnă, zel, sârg. [
Gen.-
dat.:
bunăvoinței] –
Bună +
voință (după
lat. benevolentia).