bunătate (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUNĂTÁTE, (
1 3, II)
bunătăți, s. f. I. 1. Însușirea de a fi bun, înclinarea de a face bine;
p. ext. îndurare, milă, blândețe; bunețe.
2. Bunăvoință, amabilitate. ◊
Expr. Ai bunătate (sau
bunătatea) ori
fă bunătatea (să...) = te rog, fii bun (să...).
3. Faptă bună, binefacere.
4. Gust bun, plăcut.
II. (
Concr.)
1. (La
pl.) Mâncare sau băutură (foarte) bună.
2. (Mai ales la
pl.) Lucru de calitate (foarte) bună.
3. (La
pl.) Averi, bogății. –
Lat. bonitas, -atis.