bunăcuviință(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) búnă-cuviínță (politețe) (-vi-in-) s. f., art. búna-cuviínță (dar: buna lui cuviință), g.-d. art. búnei-cuviínțe
bunăcuviință(Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993)) BUNĂ-CUVIÍNȚĂ s. f. Purtare cuviincioasă. V. politețe. [Gen.-dat.: bunei-cuviințe] – Din bună + cuviință.
bunăcuviință(Dicționaru limbii românești, 1939) bunăcuviínță, bună-cuviínță saŭ búnă cuviínță f. politeță: buna cuviință, regulele buneĭ cuviințe.