bun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUN, -Ă, (
I-VIII)
buni, -e, adj.,
s. m. și
f., (
IX)
bunuri, s. n., (
X)
adv. I. Adj. Care are calități.
1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊
Expr. Bun la inimă = milostiv.
Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat)
Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊
Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea!
2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊
Loc. adv. (Substantivat)
Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊
Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor.
A fi (sau
a ajunge, a încăpea etc.)
în (sau
pe)
mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere.
A pune o vorbă (sau
un cuvânt)
bun(
ă)
pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse:
bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele;
bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației;
certificat de bună-purtare =
a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.;
b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva;
bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă.
3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți.
4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊
Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus.
II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊
Expr. A i-o face bună sau
a-i face (cuiva)
una bună = a-i provoca cuiva o supărare.
Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă.
A o păți bună = a avea necaz. (
Ir.)
Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice!
Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum!
Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau
frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună.
2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊
Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus:
bun-gust = simț estetic, rafinament.
3. Bogat, abundent, îmbelșugat.
4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil.
5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit.
Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare)
Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (
Bot.)
bună-dimineața = zorea.
III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop;
p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊
Expr. (Adesea substantivat)
Bun de tipar (sau
de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului.
Bun pentru... = valabil pentru...
2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊
Expr. Bun de gură = limbut.
Bun de mână = îndemânatic, abil.
3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat;
p. ext. nou, de sărbătoare.
4. De calitate superioară;
p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊
Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios.
A o ține (
una și)
bună = a susține un lucru cu încăpățânare.
A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere.
5. (Despre bani) Care are putere de circulație.
IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput;
p. ext. dibaci, abil, iscusit.
V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊
Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos.
2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊
Expr. A nu-i fi (
de-)
a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău.
VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊
Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă.
O bună bucată sau
o bucată bună (
de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.).
2. Întreg, plin; deplin;
p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse:
bună-credință s. f. =
a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor;
b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (
loc. adj.)
de bună-credință = sincer, cinstit.
3. (În
expr.)
Într-o bună zi (sau
dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate.
VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat.
Tată bun. ♦
Văr bun sau
vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales.
VIII. S. m. și
f. (
Înv. și
pop.) Bunic, bunică.
IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică.
2. (Mai ales la
pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊
Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum.
3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (
bun corporal) sau dintr-un drept (
bun incorporal). ◊
Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea.
4. Calitate, virtute.
5. (Rar) Rezultat, rod, folos.
X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. –
Lat. bonus.bun (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bun (-nă), adj. –
1. Care are calități, cu fire generoasă sau cu inimă miloasă. –
2. Favorabil, propice. –
3. Inspirat, fericit, care produce satisfacție. –
4. Potrivit, adecvat. –
5. Desăvîrșit, de calitate. –
6. Adevărat, sincer. –
7. Legitim, autentic, veritabil. –
8. Direct, de gradul întîi. –
9. De neam mare, nobil. –
10. Capabil. –
11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. –
11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. –
12. (Antepus unui
adj.) Complet, definitiv. –
13. (
S. n.) Parte bună a ceva. –
14. Bogăție, avere. –
15. (Înv.) Bunătate. –
16. (
Adv.) Introduce o propoziție printr-un acord sau o concesie retorică (se preferă, cu această funcție,
adv. bine). –
17. Element de compunere care se combină cu unele substantive, pentru a le adăuga noțiunea de „desăvîrșit, perfect, autentic”:
bună credință, bună cuviință, bun gust, bun plac, bunăstare, Buna-Vestire, etc. –
Mr.,
megl. bun, istr. bur. Lat. bŏnus (Pușcariu 237); REW 1208; Candrea-Dens., 195; DAR);
cf. it. buono, prov. bo(n), fr. bon, sp. bueno, port. bom. Cf. bun „bunic”,
bunătate. Der. bunețe, s. f. (
înv., bunătate);
îmbuna (
var. îmbuni),
vb. (a îmbunătăți; a împăca, a liniști;
înv., a adula, a linguși);
îmbunător, adj. (
înv., lingușitor);
îmbunăciune, s. f. (adulare; bunăvoință);
îmbunătăți (
var. bunătăța),
vb. (a face ca ceva să devină mai bun);
îmbunătură, s. f. (
înv., adulare, lingușire);
nebun, adj. (dement, smintit; nemaipomenit; bufon; piesă de șah);
nebunariță, s. f. (măselariță, Hyosciamus niger);
nebunatic, adj. (neastîmpărat, năzdrăvan);
nebuneală, s. f. (demență, sminteală, țicneală);
nebunesc, adj. (de nebun, nebun);
nebunește, adv. (ca un nebun);
nebunie, s. f. (demență, sminteală; năzdrăvănie, poznă; aiureală, trăzneală);
nebuni (
var. înnebuni),
vb. (a-și pierde mințile; a se prăpădi, a se da în vînt după ceva);
răsbuna, vb. (a-și face singur dreptate), al cărui semantism („a îmbunătăți”) se potrivește cu cel al lui
vindicare ›
vindeca „a lecui”;
răsbunător, adj. (vindicativ; care răzbună). Din
rom. provine
bg.,
sb.,
rut. bunika (Hyosciamus niger),
cf. nebunariță (Capidan,
Raporturile, 219).
bun (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bun (-ni), s. m. – Bunic.
Lat. *
avunus, cuvînt care provine din aceeași rădăcină
indoeurop. (*
awon „bunic”) ca
avus și care s-a păstrat numai în forma diminutivală
avoncŭlus „unchi” (
cf. Meillet,
Mélanges Soc. Ling., IX, 141). S-a confundat curînd, poate chiar din
lat., cu
bonus, astfel încît este considerat în general
der. al acestuia;
cf., în plus,
calabr. bona, piem. bona „bunică”.
Der. bună, s. f. (bunică);
bunic, s. m.;
bunică, s. f.;
răsbunic, s. m. (străbunic);
străbun, s. m. (străbunic; strămoș);
străbun, adj. (strămoșesc);
străbunic, s. m.;
străbunică, s. f.bun (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUN1 adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Din
bun4.bun (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUN2, buni, s. m. Bunic. – Din
bun4.bun (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUN3, bunuri, s. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura bunăstarea. ♦ (
Ec. pol.) Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică.
2. Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție.
3. Calitate; virtute.
4. (Rar) Rezultat, rod, folos. – Din
bun4.bun (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUN4, -Ă, buni, -e, adj. Care are însușiri pozitive.
I. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊
Expr. Bun la inimă = milostiv.
Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat)
Bun și rău = toată lumea, oricine. ♦ Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale legate de o anumită situație. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊
Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea!
2. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cuviincios; frumos, milos. ◊
Loc. adv. Cu buna = cu binișorul; cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊
Expr. Sfat bun = sfat înțelept.
Bun suflet de om = om bun.
A fi (sau
a ajunge)
în mâini bune = a fi (sau a ajunge) în mâini sigure.
A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni pentru cineva. ◊ Compus:
bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și educației.
Certificat de bună-purtare =
a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.;
b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva.
3. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți.
4. Caracteristic omului mulțumit, vesel. ◊
Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus.
II. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊
Expr. (
Ir.)
A i-o face bună sau
a-i face (cuiva)
una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un (mare) rău.
Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală.
A o păți bună = a da de bucluc.
Bună treabă! = frumos! n-am ce zice!
Na-ți-o bună! = asta mai lipsea! asta-i acum!
Na-ți-o bună că ți-am frânt-o! se spune aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită.
2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos. ◊
Expr. Poamă bună = termen injurios dat unui om de nimic, unei femei imorale sau unui copil neastâmpărat.
3. Bogat, îmbelșugat.
4. (Despre miros) Frumos, plăcut.
5. Liniștit, tihnit; fericit.
Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare)
Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! III. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop;
p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊
Expr. (Adesea substantivat)
Bun de tipar (sau
de imprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipari o lucrare, pe baza ultimei corecturi.
Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri)
Bun conducător de căldură (sau
de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință.
2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiile fiziologice) care se îndeplinește normal. ◊
Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut.
Bun de mână = îndemânatic.
Bun de picioare = sprinten.
3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat;
p. ext. nou; de sărbătoare.
4. De calitate superioară;
p. ext. de preț, scump. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊
Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios.
A o ține (
una și)
bună = a susține un lucru cu insistență.
A ști una și bună = a avea o părere hotărâtă, pe care nu o poate zdruncina nimeni.
5. (Despre bani) Care are putere de circulație; emis de o autoritate îndreptățită. ◊
Expr. A trăi (
pe lângă cineva)
ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație (din partea cuiva).
IV. Înzestrat, talentat, priceput;
p. ext. dibaci, iscusit.
V. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊
Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos.
2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine.
Aista nu-i semn bun (CREANGĂ). ◊
Expr. A nu fi (
de-)
a bună (cuiva) = a prevesti ceva rău.
VI. 1. Zdravăn, strașnic.
Trage un somnuleț bun (ISPIRESCU). ♦ Considerabil, mare. ◊
Loc. adv. O bună parte (
din... sau
dintre...) = o parte însemnată (din... sau dintre...).
În bună parte = în mare măsură.
O bună bucată sau
o bucată bună (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc).
2. Întreg, plin; deplin;
p. ext. mai mult decât..., și mai bine.
Mai erau ca două ceasuri bune (CAMILAR). ◊ Compus:
bună-știință = conștiință deplină în săvârșirea unei fapte. ♦ (Precedând un adjectiv, accentuează ideea exprimată de acesta) Pe deplin, definitiv.
Diata rămase bună făcută (CREANGĂ).
3. (În
expr.)
Într-o bună zi (sau
dimineață) = într-o zi (sau într-o dimineață); pe neașteptate.
VII. (Despre relații de înrudire) De sânge, adevărat.
Tată bun. ◊
Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat.
VIII. (Reflectând concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam etc.) Nobil, ales. –
Lat. bonus.bun (Dicționaru limbii românești, 1939)bun, -ă adj. (lat.
bŏnus, vlat.
dvonus și
*benus, de unde vine
bene, bine; it.
buono, pv.
bo, fr.
bon, sp.
bueno, pg.
bom). Care are bunătate, care face bine:
tată bun. Care posedă calitățile dorite, e propriŭ la ceva:
cal bun, cal bun de călărie. Care se distinge:
lucrător bun. Favorabil:
timp bun. Tare, puternic:
o lovitură bună. Valabil:
bilet bun pentru treĭ persoane. Pur, nefalsificat:
aur bun. Adevărat, drept, nevitreg:
frate bun. Adevărat, primar:
văr bun. Mare:
un bun număr de cetățenĭ. Om bun la Dumnezeŭ, ĭubit de Dumnezeŭ.
Bun de gură, elocŭent.
Oamenĭ bunĭ! formulă de chemare adresată maĭ ales țăranilor și care corespunde cu
domnilor. A pune un cuvînt bun pentru cineva, a stărui p. cineva.
A fi bun plecat, bună plecată, a fi plecat pentru totdeauna.
Nu e a bună (Munt.), nu e cea mai bună (treabă), nu e spre bine, e semn răŭ.
A lua cu buna (Trans.), a lua cu binele, a proceda încet (cu ogodu). S.m. și f.
Vechĭ. Bunic, bunică. S.n., pl.
urĭ și
e. Vechĭ. Bunătate.
Azĭ (pl.
urĭ). Avere (propriŭ și fig.):
bunurĭ mobile și imobile, sănătatea e cel maĭ mare bun. –
Bun! interj. îld.
bine!.bun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bun1 adj. m.,
pl. buni; f. búnă, pl. búnebun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bun2 adv.