bulbuc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BULBÚC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (când dospește) etc.
2. Corp sferic (ca o bășică).
II. 1. Plantă erbacee toxică din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară, răspândită în regiunile de munte și ocrotită de lege (
Trollius europeaeus).
2. (La
pl.) Plantă erbacee din familia campanulaceelor, viguroasă și înaltă până la un metru, cu flori mari, albastre, care crește prin păduri (
Campanula trachelium). – Formație onomatopeică.
bulbuc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bulbúc (-ci), s. m. –
1. Bilă, obiect rotund în general. –
2. Bășică. –
Var. bolboc, bulburuș. Creație expresivă, în care par a se fi împletit două rădăcini diferite; una care exprimă ideea de „rotunjime” (
bull-, cf. lat. bulla, bulbus), și cealaltă care imită zgomotul bulbucelii (
blb, cf. bîlbîi). După Cihac, II, 32,
bulbuc provine din
pol. babol „bășică”,
ceh. boubol, sb.,
cr. bobuk; Pușcariu,
Dacor., I, 92, deduce același cuvînt din
lat. bulla (
cf. REW 1385). Mai probabil, toți acești termeni, cu cei care urmează, ca și
sp. burbuja, borbotón, și
fr. bourbe, au în comun numai faptul că provin toți din aceeși rădăcină expresivă.
Der. bolboacă (
var. bulboacă, bolboană, holboană, volboană, bulboană, vulboană, hîlboană, dîlboană, hîlboacă, bîlboacă, bolbură),
s. f. (vîltoare, vîrtej, trombă), pentru care Cihac, II, 32, propune
sl. glubokŭ „profund”, de unde
rus. glubok, pol. gleboki, și numeroase toponime
rom. (
Holboca, Glîmbocata etc.);
bulbuca (
var. bolboca, bolboșa, bolboci, bolboși, bulbuci),
vb. (a bolborosi; a se bomba, a se curba; a se holba), pe care Candrea-Dens., 788, îl derivă de la *
vŏlvĭcāre din
lat. volvere (
cf. REW 9444 și DAR; Candrea), și pe care Pericle Papahagi,
Not.etim., 35 (urmat de Pascu, I, 113) îl pune în legătură cu
lat. bulbus; bulbucătură, s. f. (proeminență);
bulbuceală, s. f. (bolboroseală).
bulbuc (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BULBÚC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (când dospește) etc.
2. Corp rotund (ca o bășică).
II. Plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară
(Trollius europaeus). – Postverbal al lui
bulbuca.bulbuc (Dicționaru limbii românești, 1939)1) bulbúc m. (d.
bul-bul, interj. care arată zgomotu uneĭ pietre care cade’n apă, rudă cu
bubă, boboc, clăbuc și
bîldîbîc). Beșică de apă:
ploŭă cu bulbucĭ. O plantă ranunculacee cu florĭ galbene mirositoare (
trollius europaeus).
bulbuc (Dicționaru limbii românești, 1939)2) bulbúc (mă) a
-á v. refl. (d.
bulbuc 1). 1) Mă unflu, ĭes în relief rătund:
ochiĭ luĭ se bulbucă (VR. 1910, 6, 289). V.
boboșez.bulbuc (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)bulbúc, -i, s.m. –
1. (bot.) Plantă erbacee, toxică, cu flori mari, globulare, galbene; crește în fânațele și tufișurile umede din zonele înalte (Trollius europaenus L.). În med. se folosește contra gălbinării (Borza 1968; Butură 1979).
2. Bulbuc, poreclă: Alexa, zis Bulbuc, dascăl în Moisei, în perioada 1860-1873 (Coman 2004: 73).
3. (mit.) Personaj din folclorul maramureșean: „S-o dus la o fântână să beie apă. Acolo, în fântână, era un Bulbuc și tătă apa s-o tulburat. (…) Bulbuc o rămas acasă să facă mâncare, ceilalț s-o dus iar în pădure” (Bilțiu 2002: 313). – Creație expresivă din răd. bul- (cf. lat. bulla, bulbus), cu sensul de „rotunjime„, dar și care imită zgomotul bulbucelii (DER); formă onomatopeică (DEX).
bulbuc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bulbúc s. m.,
pl. bulbúcibulbuc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bulbuc n.
1. izvor ce are deschiderea pe fundul unui râu și se vede bulbucind pe suprafață-i;
2. bășică de apă, val de lichid:
plouă cu bulbuci. [Abstras din
bulbucà]. ║ m. plantă cu florile mari, globuloase, galbene și cu vinișoare verzi pe din afară
(Trollius europaeus).bulbuc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BULBÚC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (când dospește) etc.
2. Corp sferic (ca o bășică).
II. 1. Plantă erbacee toxică din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară, răspândită în regiunile de munte și ocrotită de lege
(Trollius europeaeus). 2. (La
pl.) Plantă erbacee din familia campanulaceelor, viguroasă și înaltă până la un metru, cu flori mari, albastre, care crește prin păduri
(Campanula trachelium).— Formație onomatopeică.