bufnitură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUFNITÚRĂ, bufnituri, s. f. Faptul de
a bufni; zgomot înfundat produs de o cădere, izbire, explozie etc.; bufnit, bufnet, bufneală. –
Bufni +
suf. -tură.bufnitură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUFNITÚRĂ, bufnituri, s. f. Faptul de
a bufni; zgomot produs prin cădere, izbire, explozie etc.
bufnitură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bufnitúră s. f.,
g.-d. art. bufnitúrii; pl. bufnitúribufnitură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BUFNITÚRĂ, bufnituri, s. f. Faptul de
a bufni; zgomot înfundat produs de o cădere, izbire, explozie etc.; bufnit, bufnet, bufneală. —
Bufni +
suf. -tură.