budala (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUDALÁ s. m. sg. (Turcism
înv.) Om prost, nătărău. – Din
tc. budala.budala (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)budalá (-le), s. m. – Tont, stupid, prost. –
Var. budulac, budulaș. Mr. budală. Tc. budala (Cihac, II, 484; Șeineanu, II, 60; Lokotsch 338; Ronzevalle 61);
cf. ngr. μπουντάλας,
bg.,
sb. budala. D. Zamfirescu folosește cuvîntul cu sensul de „gras, corpolent”, probabil prin confuzie cu
budihală.budala (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUDALÁ s. m. sg. (
Reg.) Om prost, nătărău. –
Tc. budala.budala (Dicționaru limbii românești, 1939)budalá f. (turc.
budala, tîmp, d. ar.
budala, pl. de la
abdal, cerșitor, derviș cerșitor maĭ mult orĭ maĭ puțin idiot; bg. sîrb.
budala. V.
budulac).
Fam. Tîmp, dobitoc:
ĭa o budala și acest om!budala (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!budalá (
înv.)
s. m.,
art. budaláuabudala (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BUDALÁ s. m. (
Înv.) Om prost, nătărău. — Din
tc. budala.