bucura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUCURÁ, búcur, vb. I.
Refl. 1. A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie; a se îmbucura. ♦
Tranz. A produce cuiva o bucurie, o satisfacție.
2. A dispune de..., a avea la îndemână. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes.
3. (
Peior.) A râvni la...; a încerca să profite de... –
Cf. alb. bukur.bucura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bucurá (búcur, át), vb. –
1. A încînta, a desfăta. –
2. (
Refl.) A simți bucurie. –
3. A dispune (cu
prep. de). –
4. A încerca, a căuta (cu
prep. la). –
Mr.,
megl. bucur(are). Lat. *
vocŭlāre, „a striga”, de la
vocŭla, „voce”. Semantismul se explică în lumina indicației lui Varrón, V, 5, 68: „iubilare est rustica voce
inclamare”. Această observație dovedește că în
lat. pop., a existat o confuzie între ideea de „a striga” și cea de „a se bucura”, astfel încît trebuie să presupunem că aceeași confuzie s-a presupus într-un sens contrar lui
iubilare, în
lat. *
voculare. Chiar dacă această explicație este suficientă în sine, este posibilă și o confuzie populară a lui *
vocŭlāre, cu
*bacchŭlāre, de la
bacchāri, „a fi transportat de încîntare bahică”, și de aici „a fi beat de bucurie, a jubila” (
cf. Cicero,
Cat., I, 26;
quanta in voluptate bacchabere). Cuvîntul
rom. pare a coincide cu
alb. bukuri „frumusețe”
bukuroń „a înfrumuseța”,
bukurë „frumos”. Mulți cercetători cred că
alb. a fost sursa cuvîntului
rom. (
cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701; Pascu, II, 218), în ciuda dificultății semantice; pentru alții (Miklosich,
Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coicidența cu
alb. indică doar un etimon comun. Cel mai probabil este să fie vorba de o întîlnire cauzală, și că
alb. bukurë „frumos” depinde de
tc. bukur „parfum”. După opinia greșită a lui Cipariu,
Arhiv., 409
bucura s-ar explica plecîndu-se de la
pulcher, iar după Crețu 309, pe baza
lat. *avuculare. În sfîrșit, numele propriu de persoană
Bucur (›
București), nu pare a avea legătură cu
bucura; este poate un rest al unei terminologii pastorale dispărute, bazate pe
lat. buculus (›
fr. bugle).
Der. bucurie, s. f. (veselie, plăcere, satisfacție);
bucuros, adj. (vesel, mulțumit, satisfăcut, bine dispus);
îmbucura, vb. (
Trans. și
Bucov., a bucura);
îmbucurător, adj. (satisfăcut, mulțumitor).
bucura (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)BUCURA, cel mai întins lac alpin din România, situat într-un circ glaciar complex din masivul Retezat (sub
vf. Bucura), la 2.041 m
alt.; 10,8 ha;
ad. max.: 15,7
m. Turism. Este cuprins în Parcul Național Retezat.
bucura (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUCURÁ, búcur, vb. I.
Refl. 1. A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie. ♦
Tranz. A produce cuiva o bucurie, o satisfacție.
2. A se desfăta, a petrece.
3. A dispune de..., a avea la îndemână. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes.
4. (
Peior.) A râvni la...; a încerca să profite. –
Comp. alb. bukuron'.bucura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bucurá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
búcurăbucurà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bucurà v.
1. a simți o plăcere vie, a fi tare mulțumit;
a se bucura din toată inima; 2. a-și manifesta sentimentul de plăcere, a petrece:
să bem și să ne bucurăm; 3. a se folosi, a avea:
el se bucură de o deplină sănătate; 4. a face să simtă plăcere, a mulțumi:
știrea nu ne bucură. [Albanez BUKURĂ, frumos, BUKURONĬ, a împodobi: calitatea fizicului trecu asupra moralului (cf.
bucuros, foarte mulțumit, vesel)].
bucura (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BUCURÁ, búcur, vb. I.
Refl. 1. A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie; (
înv.) a se îmbucura. ♦
Tranz. A produce cuiva o bucurie, o satisfacție.
2. A dispune de..., a avea la îndemână. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes.
3. (
Peior.) A râvni la...; a încerca să profite de... —
Cf. alb. bukur.