buimăceală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUIMĂCEÁLĂ, buimăceli, s. f. Buimăcire. –
Buimăci +
suf. -eală.buimăceală (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUIMĂCEÁLĂ, buimăceli, s. f. Buimăcire. – Din
buimăci +
suf. -eală.buĭmăceală (Dicționaru limbii românești, 1939)buĭmăceálă f., pl.
elĭ. Amețeală, zăpăceală, năuceală.
buimăceală (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)buimăceálă s. f.,
g.-d. art. buimăcélii; pl. buimăcélibuimăceală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)buimăceală f. amețeală:
trezind’o din buimăceala în care căzuse ISP.
buimăceală (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BUIMĂCEÁLĂ, buimăceli, s. f. Buimăcire. —
Buimăci +
suf. -eală.