buiestru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUIÉSTRU, -IÁSTRĂ, buieștri, -iestre, s. m.,
s. n.,
adj. 1. S. n. Mers al calului sau al altor animale în timpul căruia pașii se fac cu picioarele din aceeași parte.
2. Adj.,
s. m. Buiestraș.
3. Adj. Nărăvaș; neastâmpărat, zburdalnic. –
Et. nec.buiestru (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)buiéstru (buiástră), adj. –
1. (Cal) care merge făcînd pașii cu picioarele de aceeași parte. –
2. (
S. n.) Mers al calului în acest fel. –
3. (
Adj.) Impetuos, excesiv. –
Var. boiastră, adj. f. (vacă in călduri). Origine incertă. După Giuglea,
Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de
lat. *boiester, de la
boia „piedică, legătură”, datorită nevoii de a lega picioarele calului când se începe să i se arate pasul buiestru. Această ipoteză este dificilă din punct de vedere fonetic. Par mai puțin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer,
Dacor., IV, 664 și REW 1245), care pleacă de la *
bovestris, și ale lui Candrea,
GS, VII, 287, care se bazează pe
lat. ambo extra. Pe de altă parte, Pușcariu a susținut cu tenacitate (DAR;
Conv. Lit., XLVI, 167;
Dacor., II, 683),
der. de la un
lat. *
ambulester, de la
ambŭlāre, care satisface semantic, dar care trezește îndoieli cu privire la fonetism. Toate aceste încercări de explicare pleacă de la presupunerea că este vorba de un cuvînt
lat., și această supoziție se întemeiază pe prezența finalului
-estru, care este posibil să reprezinte
suf. lat. -ester. Totuși Cihac, II, 32 se gîndea la o posibilă
der. de la
sl. buj „încrezut”,
bujakŭ „nebun” (›
rom. buiac),
cf. pol. zbujać się „a se împăuna”. Sensul 3 („excesiv”) coincide cu această indicație. Este cert că DAR se îndoiește de autenticitatea acestui sens, care îl consideră o greșeală personală a lui Goga; dar cuvîntul apare repetat la Rebreanu, cu același sens, și pe de altă parte, coincide cu
var. boiastră „(vacă) în călduri”. Acest ultim cuvînt se leagă în DAR de *
bovestris: der. nesigură, dacă ne gîndim că în mod normal ar trebui să se aștepte o formație bazată pe
taurus. Este cert, prin urmare, că
buiestru nu poate fi separat de
buiac, fie că este vorba de o contaminare, fie de o
der. directă, cu finala modificată de influența lui
pedestru.buiestru (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUIÉSTRU1 s. n. Mers rapid și legănat al calului; umblet special al unor animale care calcă deodată cu amândouă picioarele din aceeași parte.
buiestru (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUIÉSTRU2,-IÁSTRĂ, buieștri, -iestre, adj. Care merge în buiestru
1;
p. ext. nărăvaș; neastâmpărat, zburdalnic.
buĭestru (Dicționaru limbii românești, 1939)buĭéstru și (vest)
bo- n., pl.
urĭ (lat.
ambo extra, amîndoŭă [picĭoarele] afară, trecînd pin
*îmboĭestre [ca
către din
contra], apoĭ
imbuĭestru, în buĭestru). Un fel de trap maĭ mic în care calu ridică în acelașĭ timp amîndoŭă picĭoarele dintr’o parte (ca ursu, cămila și girafa):
calu bătrîn nu se maĭ învăța în buĭestru (Prov.).
buiestru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)buiéstru1 (-ies-) (rar)
adj. m.,
pl. buiéștri; f. buiástră (-ias-), pl. buiéstrebuiestru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!buiéstru2 (-ies-) (mai ales în
loc. adj./
adv. în ~)
s. n.buiestru (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)buiestru m. mersul calului când ridică deodată cele două picioare dinainte, pas repede:
cal bătrân nu se mai învață în buiestru. [Origină necunoscută].
buiestru (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BUIÉSTRU, -IÁSTRĂ, buieștri, -stre, s. m.,
s. n.,
adj. 1. S. n. Mers al calului sau al altor animale în timpul căruia pașii se fac cu picioarele din aceeași parte.
2. Adj.,
s. m. Buiestraș.
3. Adj. Nărăvaș; neastâmpărat, zburdalnic. —
Et. nec.