bordei (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BORDÉI, bordeie, s. n. 1. Încăpere săpată (pe jumătate) în pământ și acoperită cu pământ, paie sau stuf.
2. P. ext. Locuință mică, rudimentară, sărăcăcioasă. –
Et. nec.bordei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bordéi (bordéie), s. n. – Colibă. –
Var. burdei. Origine discutabilă, dar probabil mai puțin obscură decît se consideră. Coincide cu
fr. bordel, sp. borda (REW 1216); dar această coincidență este întîmplătoare. Bazîndu-se pe această asemănare, Gamillscheg,
Rom. Germ., II, 263 și Scriban,
Arhiva, XXXIX, 93, au vrut să explice cuvîntul pornind de la un
germ. bord „scîndură”, posibilitate respinsă de Densusianu,
GS, VII, 88. Principala rațiune a obiecțiilor specialiștilor față de această derivare este cunoscuta absență a termenilor germanici vechi în
rom. După Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene. Tot Densusianu,
GS, VII, 89, recurge la un indo-european
bhardh-, fără să indice calea sa de pătrundere. REW 1216 și DAR, după ce au respins ipoteza unui etimon germanic, se referă la
bg. În sfîrșit, Giuglea,
Dacor., III, 594, pornește de la
rom. bord „bulgăre uscat”, care ar proveni din
gr. În ce ne privește, credem că ar fi inutil să căutăm atît de departe în trecut.
Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca
burdă, bujdă, bujdei, bușdei, bujdeucă, care înseamnă toate „colibă” (
cf. budă).
Cf. rut. bordej, sb. burdely, bg. burdei, bordei, mag. bordej, bordely, care uneori se consideră a proveni din
rom. (Candrea,
Elemente, 402; Capidan,
Raporturile, 220).
bordei (Dicționar de argou al limbii române, 2007)bordei, bordeie s. f. închisoare.
bordei (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BORDÉI, bordeie, s. n. Locuință rudimentară (pe jumătate) săpată în pământ și acoperită cu pământ, paie sau stuf.
bordei (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)bordéi, -e, s.n. – Colibă săpată parțial în pământ și acoperită cu paie sau crengi. Termen utilizat rar în Maramureș; se preferă sin. colibă. Bordei, poreclă în Berbești (ALR 1969: XVI). – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Russu 1981); „În limbile vecine cuvântul este împrumutat din română, unde e autohton” (Russu 1981: 267, Candrea, Capidan).
bordei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bordéi s. n.,
pl. bordéiebordei (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BORDÉI, bordeie, s. n. 1. Încăpere săpată (pe jumătate) în pământ și acoperită cu pământ, paie sau stuf.
2. P. ext. Locuință mică, rudimentară, sărăcăcioasă. —
Et. nec.bordeĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)bordéĭ și
-éŭ n., pl.
eĭe (aceĭașĭ orig. cu
bordel, luat de noĭ de la Gepizĭ orĭ de la Goțĭ. D. rom. vine bg.
bordeĭ și
burdeĭ, rut.
burdeĭ). Locuință țărănească primitivă în pămînt și care are numaĭ acoperămîntu afară. Azĭ au devenit rare și servesc maĭ mult la ca adăpost p. bivolĭ pe marginea Dunăriĭ. Ele-s maĭ călduroase ĭarna decît casele ccu părețĭ supțirĭ. – V.
colibă.