bordea (Dicționaru limbii românești, 1939)
bordeá (ea dift.) m. gen. al luĭ. Sud. Monstru fabulos de speriat copiiĭ. În R.S. și borgodoĭ, pl. tot așa. V. buzguroĭ și borz.
bordea (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
bordea m. ființă închipuită cu care mamele speriă pe copii cei mici, ca să tacă și să stea binișor. [Lit. burtosul (cf. burdulea)].
bordea (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
Bordea f. numele unei păduri de lângă Iași, faimoasă gazdă de hoți.