borcut (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BORCÚT, borcuturi, s. n. (
Reg.) Apă minerală. – Din
magh. borkut.borcut (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)borcút (borcúturi), s. n. – Apă minerală.
Mag. borkut, de unde și
rut. borkut (Cihac, II, 484; DAR). Se folosește în
Mold.,
Bucov. și
Trans. de Nord.
Cf. borviz.borcut (Dicționaru limbii românești, 1939)borcút V.
burcut.borcut (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)borcút, -uri, s.n. –
1. Apă minerală.
2. Izvor de apă minerală: „Borcutul țâșnește din foarte numeroase izvoare din hotarul diferitelor sate ca Glod, Poieni, Botiza, Breb, Borșa etc. Înainte de război, apa minerală din Breb, care curge sub poalele Gutâiului, atrăgea în vilegiatură o populație numeroasă. Astăzi, mai toate izvoarele sunt lăsate în părăsire; de relevat că numai în ținutul Borșei se găsesc peste 40 de izvoare cu ape minerale” (Papahagi 1925: 97-98). Borcut, localitate în Țara Lăpușului, atestată documentar în 1381; localitatea a făcut parte din cele 6 sate cumpărate de Ștefan cel Mare cu 3.000 fr. aur (Stoica, Pop 1984: 11). „M-o făcut mama, făcut / La fântână, la borcut” (Ștețco 1990: 321). – Din ucr. borcut, magh. borkút (MAD).
borcut (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)borcut n. Mold. borviz și sticlă de forma celor ce conțin ape minerale. [Ung. BORKUT, din
bor, vin și
kut, izvor].