bonton (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BONTÓN s. n. (Franțuzism) Cod de maniere elegante al înaltei societăți. – Din
fr. bon ton.bonton (Dicționar de neologisme, 1986)BONTÓN s.n. (
Rar; adesea ironic) Atitudine, ansamblu de reguli de purtare care trebuie respectate de cineva care dorește să fie pe placul așa-zisei bune societăți. [< fr.
bonton].
bonton (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bontón s. m. – Distincție, eleganță.
Fr. bon ton. Astăzi
fam.bonton (Marele dicționar de neologisme, 2000)BONTÓN s. n. ansamblu de reguli de purtare respectate în așa-zisa societate aleasă. (< fr.
bonton)
bonton (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BONTÓN s. n. (Franțuzism) Totalitatea regulilor de purtare adoptate de așa-numita societate aleasă. –
Fr. bon ton.bonton (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bontón s. n.bonton (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bon-ton n. caracter propriu vorbirii și manierelor lumii distinse, elegante.
bonton (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BONTÓN s. n. Cod de maniere elegante al înaltei societăți. — Din
fr. bon ton.