bont - explicat in DEX

bont (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf, cu vârful retezat, tocit, rupt. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros. – Et. nec.

bont (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
bont² s. n., pl. bónturi

bont (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf; ciuntit, retezat. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros.

bont (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) bont V. bunt.

bont (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) bont, boántă adj. (var. din cĭont orĭ poate înrudit cu germ. butt, ol. but, de unde și fr. bot, bont, tocit. Cp. cu but 1). Vest. Cĭunt: mînĭ boante. Fără vîrf, tocit: săgeată boantă. S.n., pl. e. Mînă boantă orĭ picĭor bont.

bont (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
bont, boantă, adj. – Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. – Probabil forma nazalizată din but „trunchi” (NDU).

bont (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
bont¹ adj. m., pl. bonți; f. boántă, pl. boánte

bont (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
bont a. ciuntit. ║ n. 1. pl. boante, mâini ciuntite: cu boantele desfășă copilul ISP. [Formă nazalizată din but, trunchiu, ca ciont din ciot].

bont (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf, cu vârful retezat, tocit, rupt. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros. — Et. nec.