bobot (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BÓBOT, bobote, s. n. 1. (
Înv. și
reg.; precedat de „în”, „din”) Întâmplare. ◊
Expr. A vorbi (sau
a umbla, a merge, a face ceva)
în bobote (sau
în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fără rost, la întâmplare, fără socoteală, într-aiurea.
2. (
Reg.) Acces (de furie, de mânie). [
Var.:
bóbotă s. f.] – Din
bg.,
scr. bobot.bobot (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bóbot (bóbote), s. n. –
1. Flacără, flăcăraie. –
2. Acces, pornire, atac. –
Var. bobotă. Creație expresivă,
cf. sl. bobotŭ „zgomot”,
bobotati „a face zgomot”,
ngr. βωβός „tont”,
sp. bobo. –
Der. bobotaie, s. f. (vîlvătaie, incendiu), format ca
vîlvătaie, pălălaie; boboti, vb. (a lua foc, a se arde; a inflama).
bobot (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BÓBOT, bobote, s. n. (
Înv. și
reg.) Flacără (care izbucnește deodată, pe neașteptate). ◊ (Astăzi în
loc. adv.)
În bobot(e) sau
din bobote = fără rost, fără sens, la întâmplare. –
Bg.,
sb. bobot.bobot (Dicționaru limbii românești, 1939)bóbot n., pl.
e (bg., sîrb.
bobot, bubuitură. V.
bobotă).
Est. Fam. În bobote (rar
în bobot), la noroc, la voĭa întîmplăriĭ:
a înainta, a trage cu pușca în bobote.bobot (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bóbot (
înv.,
reg.)
s. n.,
pl. bóbotebobot (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BÓBOT, bobote, s. n. 1. (
Înv. și
reg.; precedat de „în”, „din”) Întâmplare. ◊
Expr. A vorbi (sau
a umbla, a merge, a face ceva)
în bobote (sau
în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fără rost, la întâmplare, fără socoteală, într-aiurea.
2. (
Reg.) Acces (de furie, de mânie). [
Var.:
bóbotă s. f.] — Din
bg.,
sb. bobot.