blestem (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BLESTÉM, blesteme, s. n. Invocare a urgiei divinității împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine. [
Acc. și:
bléstem] – Din
blestema (derivat regresiv).
blestem (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)BLESTÉM (‹
blestema)
s. n. Invocație cu funcție de sancțiune, prin care se cheamă mînia sau urgia unei divinități asupra unei ființe sau obiect în scop de răzbunare ♦
B. divin =
b. adresat de Dumnezeu perechii primordiale Adam și Eva, după înfruptarea din Pomul Cunoștinței, anulat apoi prin răscumpărarea săvîrșită de Hristos. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra cuiva sau a ceva.
blestem (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BLESTÉM, blesteme, s. n. Imprecație (legată de credințele superstițioase) prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra unui lucru. [
Acc. și:
bléstem] – Postverbal al lui
blestema.blestem (Dicționaru limbii românești, 1939)blestem- V.
blăstăm-.blestem (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)blestém s. n.,
pl. blestémeblestem (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)blestem n.
1. chemarea urgiei divine pe capul cuiva și vorba prin care se urează rău și nefericire;
2. soarta rea de care nu se pcate scăpa cineva:
e un blestem; 3. vorbe prin care cineva sau ceva se scoate din turma credincioșilor:
carte de blestem. [Abstras din
blestema].
blestem (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BLESTÉM, blesteme, s. n. Invocare a urgiei divinității împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra cuiva sau a ceva. [
Acc. și:
bléstem] — Din
blestema (derivat regresiv).