bleotocări (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BLEOTOCĂRÍ, bleotocăresc, vb. IV.
Intranz. (
Reg.)
1. A se bălăci.
2. A flecări. –
Et. nec.bleotocări (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BLEOTOCĂRÍ, bleotocăresc, vb. IV.
Intranz. 1. (
Reg.) A se bălăci.
2. A flecări. [
Pr.:
bleo-] –
(2) Din
bleot +
flecări.bleotocări (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bleotocărí (a ~) (
reg.)
(bleo-) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. bleotocărésc, imperf. 3
sg. bleotocăreá; conj. prez. 3
să bleotocăreáscăbleotocări (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BLEOTOCĂRÍ, bleotocăresc, vb. IV.
Intranz. (
Reg.)
1. A se bălăci.
2. A flecări. —
Et. nec.bleotocărì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bleotocărì v. Mold.
1. a umbla prin apă turbure agitându-se;
2. a începe a vorbi (despre copiii cei mici). [In loc de
băltăcări, din
băltâc: vorbirea îngăimată se aseamănă mersului greoiu prin apele mocirloase].