bleot (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BLEOT, BLEOÁTĂ, bleoți, bleoate, adj. (
Reg.; adesea substantivat) Prost, nătâng. – Din
germ. blöd.bleot (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bleót (bleoátă), adj. – Tont, tîmp. Creație expresivă,
cf. bleandă, bleau, bleg (Iordan,
BF, II, 182). Este puțin probabilă
der. din
germ. blöd, sugerată de DAR. –
Der. bl(e)otocări, vb. (a clefăi, a strivi, a zdrobi; a vorbi fără șir) se folosește în
Mold., și corespunde lui
a blociori, în
Trans. și lui
a bloșticăi, în
Mold.;
blotocăreală, s. f. (vorbire de neînțeles);
blotor, s. m. (prost).
bleot (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BLEOT, BLEOÁTĂ, bleoți, bleoate, adj. (
Reg.; adesea substantivat) Prost, nătâng. –
Germ. blöd.bleot (Dicționaru limbii românești, 1939)bleot, bleoátă (
eo dift.) adj. (germ. sas.
blöd).
Munt. Foarte prost, tîmpit. Adv.
A vorbi bleot. V.
plĭurd.bleot (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bleot (
reg.)
adj. m.,
pl. bleoți; f. bleoátă, pl. bleoátebleot (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bleot a. prost, tont, stângaciu. [Germ. BLÖD, printr’un intermediar săsesc].
bleot (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BLEOT, BLEOÁTĂ, bleoți, bleoate, adj. (
Reg.; adesea substantivat) Prost, nătâng. — Din
germ. blöd.