bleg (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BLEG, BLEÁGĂ, blegi, -ge, adj. 1. (Despre animale) Cu urechi care atârnă în jos; clăpăug; (despre urechile animalelor) care atârnă în jos; (despre oameni) cu urechile îndepărtate de cap; (despre urechile oamenilor) îndepărtate de cap (și atârnând în jos).
2. Lipsit de energie, de voință (și prost). –
Cf. scr. bleka.bleg (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bleg (bleágă), adj. –
1. Buhăit, molatic, puhav. –
2. Cu urechile căzute. –
3. (
S. m.) Paiață. Creație expresivă (Iordan,
BF, II, 182),
cf. bleandă, bleau, bleot. S-a explicat uneori prin
sl. blagŭ „bun”,
sb. blag „bun, pașnic” (Berneker 58; Bogrea,
Dacor., IV, 794; Procopovici,
RF, II, 133);
cf. și
sb. blek „tont”, cu care coincide întîmplător. –
Der. blegi (
var. bleji),
vb. (a înmuia, a fleșcăi);
bleojdi, vb. (a fleșcăi, a decădea; a face ochii cît cepele; a-și aținti privirea spre ceva),
cf. pleoști (DAR se gîndește la o
der. din
sl. blistati „a străluci”, „a vedea”, ipoteză ce pare inutilă;
cf. mai curînd
sl. bljusti „a vedea”; dar mijloacele expresive ale
rom. explică suficient această formație);
bleoncos, adj. (cu urechile căzute),
der. cu infix nazal;
bleoncăni, vb. (a clătina, a legăna). Probabil aceleiași rădăcini expresive îi aparține
bloj, adj. (murdar, pătat; mascat, travestit, deghizat), care se folosește în Banat;
der. bloji, vb. (
Maram., a murdări);
blojori, vb. (a calomnia), folosit de Cantemir.
bleg (Dicționar de argou al limbii române, 2007)bleg, blegi s. m. 1. (
peior.) cap.
2. om naiv.
3. bărbat impotent.
bleg (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BLEG, BLEÁGĂ, blegi, -e, adj. 1. (Despre ființe) Moale, molâu; (despre oameni) prost, nătărău.
2. (Despre urechile animalelor) Care atârnă moale în jos; (despre urechile oamenilor) îndepărtat de cap și îndoit. –
Comp. sb. bleka „prost”.
bleg (Dicționaru limbii românești, 1939)bleg, bleágă adj., pl.
blegĭ (cp. cu germ.
welk, veșted, saŭ rus.
blèklyĭ, veștejit, palid, d. germ.
bleich. Cp. și cu
fleac și vgr.
blax, blakös, bleg). Moleșit, clăpăug, care atîrnă în loc să stea drept;
urechĭ blegĭ. Fig. Prost, gogoman. – Și
blec (Șez, 3, 151). În Olt, și
bleonc, bleoancă, și
flenc, fleancă.
bleg (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bleg adj. m.,
pl. blegi; f. bleágă, pl. blégebleg (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bleg a.
1. (despre câini sau porci) cu urechile mari și lăsate în jos;
2. fig. molatic, nătărău, prost. [Origină necunoscută].
bleg (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BLEG, BLEÁGĂ, blegi, -ge, adj. 1. (Despre animale) Cu urechi care atârnă în jos; clăpăug, blegit; (despre urechile animalelor) care atârnă în jos; (despre oameni) cu urechile îndepărtate de cap; (despre urechile oamenilor) îndepărtate de cap (și atârnând în jos).
2. Lipsit de energie, de voință (și prost). —
Cf. sb. bleka.