bleau (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BLEAU1 subst. (
Reg.; în
expr.)
A nu zice nici bleau = a tăcea din gură, a nu (mai) scoate o vorbă. –
Et. nec.bleau (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BLEAU2, bleauri, s. n. (
Reg.) Tablă de fier care îmbracă osia carului. [
Var.:
bleah, bleav s. n.] – Din
ucr. bljacha, germ. Blech.bleau (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bleáu s. m. invar. – Strop, pic; indică minimum ce se poate exprima (pentru a întări, prin absență, ideea de liniște). Creație expresivă (Iordan,
BF, II, 181); coincide cu
bg. ble, bljach (DAR). –
Der. bleau, s. m. (animal cu urechile căzute);
bleahă (
var. blehaucă),
s. f. (scroafă cu urechile căzute);
blehăi (
var. blehoti, bleheti),
vb. (a lătra), prin intermediul unei asocieri curente între noțiunea de „gură” și cea de „cîrpă”,
cf. bleancă, fleancă, fleoarță etc;
bleașcă, s. f. (palmă, lovitură; zgomot produs de căderea unui obiect moale și umed),
cf. fleașcă; bleasc, s. n. (respirație, răsuflare; bale, salivă), al cărui ultim sens este din
sl. blĕšku „strălucire, bale”, după DAR (explicație ce pare greșită, căci acest sens nu apare în
sl.,
cf. Iordan,
BF, II, 183);
blești, vb. (a slobozi un cuvînt, a deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a îngăima); coincide, probabil datorită aceleiași surse expresive, cu
bg. mlaštjă „a mesteca, a molfăi”;
blescăi, vb. (a murdări cu pămînt, a noroi),
cf. plescăi; bleocăi, vb. (a bîrfi, a șușoti);
bleoci, vb. (a vorbi, a lătră);
bl(e)oșticăi, vb. (a merge cu greu printr-o mlaștină). Aceste cuvinte nu sînt în mod necesar
der. direcți de la
bleau, însă par a ilustra aceeași intenție expresivă.
Cf. bleandă, bleg, bleot.bleau (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bleáu (bleáuri), s. n. –
1. Tablă albă. –
2. Tablă de fier care îmbracă osia carului, pentru evita atingerea cu butucul roții –
Var. bleav, bleach, blec. Germ. Blech „tablă albă”,
cf. sb. plech, mag. pléh, rus. bljacha (Sanzewitsch 198; DAR). –
Der. ble(h)ui, vb. (a pune obezi la roată).
bleau (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BLEAU1 interj. (
Reg.; în
expr.)
A nu zice nici bleau = a nu (mai) scoate o vorbă.
bleau (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BLEAU2, bleauri, s. n. (
Reg.) Tablă de fier cu care se îmbracă osia carului. –
Germ. Blech (
ucr. bljacha).
bleau (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!bleau1 (în
expr. a nu zice nici ~) (
reg.)
interj.bleau (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bleau2 (tablă) (
reg.)
s. n.,
art. bleául; pl. bleáuribleau (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bleau (
bleav; Mold.
bleah) n. tăbliță de fier, bătută pe osie, ca să nu se roază. [Rut. BLIAHA = germ. BLECH].
bleau (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bleau int. nimica:
a nu zice bleau. [Onomatopee].