bleasc (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
bleasc s.m. (reg.) 1. suflet de animal. 2. grai, vorbă. 3. salivă, bale.
bleasc (Dicționaru limbii românești, 1939)
bleasc (ea dift.) n., pl. urĭ (vsl. blĭeskŭ, blĭskŭ, fulger, sclipire. V. bleștesc, lișteav). Vest orĭ nord. Rar. Suflet (de animal). a-țĭ lăsa gura bleasc, a-țĭ lăsa gura apă, a-țĭ veni mare poftă de o mîncare. Adv. Arg. Plin, încărcat, împopoțonat: cu pĭeptu bleasc de medaliĭ.
bleasc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
bleasc n. Mold. sufletul dobitoacelor. [Slav. BLĔSKŬ, fulger: aci sufletul animal e comparat cu o scânteie sau lumină fulgerătoare, aiurea cu un fum (v. abur)].