blagorodnic (Dicționaru limbii românești, 1939)
blagoródnic, -ă adj. și s. (vsl. blagorodĭnŭ, rus. -ródnyĭ). Vechĭ. Nobil. V. evghenist.
blagorodnic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
blagorodnic a. (vorbă ieșită din uz) de bun neam, nobil: de, blagorodnice stăpâne ! FIL. [Slav. BLAGORODINŬ].