blago (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)blago-. Element
sl. care intră în compunerea unui anumit număr de cuvinte, în care redă sensul
gr. εὑ-. Cea mai mare parte a termenilor astfel compuși sînt
înv.; singurul de circulație relativ generală este ultimul:
blagocestie, s. f. (milă), din
sl. blagočistije; blagocestiv,
adj. (milos), din sl. blagočĭstivĭ; blagocin,
s. m. (Mold., înv., arhiereu), din
rus. blagočinnyi; blagodarenie, s. f. (mulțumire), din
sl. blagodarenije; blagodari, baglodorî, vb. (a mulțumi), din
sl. blagodariti; var. modernă
blogodori, blodogori (a bombăni);
cf. Șeineanu,
Semasiol., 118;
blagorodnic, adj. (nobil), din
sl. blagorodĭnikŭ; blagorodni(ci)e, s. f. (noblețe);
blagoslovi, vb. (a binecuvînta), din
sl. blagosloviti; der. blagosloveală, blagoslovenie, s. f. (binecuvîntare);
blagoslovitor, adj. (care blagoslovește).
blago (Dicționaru limbii românești, 1939)blágo-, prefix slavonesc ca înseamnă „bine” (ca și vgr.
eŭ și ngr.
ev), ca:
blagoslovesc, curat. rom.
binecuvîntez.