benign - explicat in DEX

benign (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BENÍGN, -Ă, benigni, -e, adj. (Despre boli) Lipsit de gravitate; ușor. – Din lat. benignus, fr. bénin, -igne.

benign (Dicționar de neologisme, 1986)
BENÍGN, -Ă adj. (Med.; op. malign) Ușor, care nu dă complicații sau stări grave. ♦ Bun, cumsecade, de bine. [< lat. benignus, cf. fr. bénigne].

benign (Marele dicționar de neologisme, 2000)
BENÍGN, -Ă adj. (despre boli) care nu dă complicații sau stări grave. (< lat. benignus, fr. bénigne)

benign (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BENÍGN, -Ă, benigni, -e, adj. (Despre boli) Fără gravitate; ușor. – Lat. lit. benignus (fr. bénin, -igne).

benign (Dicționaru limbii românești, 1939)
benígn, -ă adj. (lat. benignus, d. bene, bine și gígnere, a produce. V. malign). Blînd, indulgent: caracter benign. Fără gravitate, ușor: friguri benigne. Care vindecă fără durere: remediŭ benign. Dulce, favorabil, plăcut: climă benignă. Adv. În mod benign.

benign (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
benígn adj. m., pl. benígni; f. benígnă, pl. benígne

benign (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BENÍGN, -Ă, benigni, -e, adj. (Despre boli) Care nu prezintă gravitate; ușor. — Din lat. benignus, fr. bénin, -igne.