benga (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BÉNGA subst. (
Fam.; în
expr.)
A-l lua benga (pe cineva) = a-l lua dracul, a o păți; a muri. – Din
țig. benga.benga (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bénga s. m. – Diavolul. Țig.
beng (Miklosich,
Zig., 177; Philippide,
Principii, 148; Graur 128; Juilland 158);
cf. țig. sp. bengue, benguí „demon” (Besses 35; Clavería 126).
benga (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bénga (fam.) (în expr.
a-l lua ~) s. m.
benga (Dicționar de argou al limbii române, 2007)benga s. invar. (țig.) 1. drac, diavol.
2. boală incurabilă; cancer.
3. rău, nenorocire.
benga (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)BENGA, divinitate nefastă în mito-folclorul și superstițiile țiganilor; drac, demon.
benga (Dicționaru limbii românești, 1939)bénga m., gen
al luĭ (țig.
beng, dracu).
Fam. Dracu:
l-a luat benga de frig.benga (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)benga m. unul din numele necuratului:
lua-te-ar benga ! [Țig. BENG, diavol].
benga (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BÉNGA s. m. (
Fam.; în
expr.)
A-l lua benga (pe cineva) = a-l lua dracul, a o păți; a muri. — Din
țig. benga.