benedictin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BENEDICTÍN, -Ă, benedictini, -e, subst.,
adj. 1. S. m. și
f. Călugăr (sau călugăriță) din ordinul întemeiat de sf. Benedict de Nursia în secolul VI.
2. Adj. Care aparține benedictinilor (
1), privitor la benedictini. ♦
Fig. Laborios, harnic, muncitor.
3. S. f. Băutură spirtoasă, fină, de culoare galbenă, cu gust dulce (preparată la început de benedictini). – Din
fr. bénédictin.