bașbuzuc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BAȘBUZÚC, bașbuzuci, s. m. Ostaș voluntar, fără soldă, din trupele otomane neregulate, care trăia din jaf. ♦ Persoană apucătoare, violentă și grosolană, care încalcă regulile de conviețuire socială. – Din
tc. bașibozuk „trupe neregulate”.
bașbuzuc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bașbuzúc (bașbuzúci), s. m. – Ostaș voluntar turc. Cunoscut în vechime prin ferocitate, numele său continuă să dea, uneori cu o nuanță ironică, celor care procedează fără menajamente sau cu cruzime. –
Var. bașibuzuc. Tc. bașibozuk „neregulat” (Șeineanu, II, 40; Iogu,
GS, IV, 154),
cf. bg. bašĭbozuk. –
Der. bașbuzucește, adv. (cu cruzime);
bașbuzucie, s. f. (cruzime).
bașbuzuc (Dicționar de argou al limbii române, 2007)bașbuzuc, bașbuzuci s. m. 1. persoană violentă și grosolană.
2. cuțitar de temut.
bașbuzuc (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BAȘBUZÚC, bașbuzuci, s. m. (
Înv.; adesea
fig.) Nume purtat de voluntarii turci din trupele neregulate (vestiți prin cruzimea lor). –
Tc. bașıbozuk „trupe neregulate”.
bașbuzuc (Dicționaru limbii românești, 1939)bașbuzúc m. (turc.
bašy-bozuk, „cap sucit”, soldat neregular).
Fig. Devastator, vandal, ucigaș și prădător. – Lit. și
bașibuzuc. V.
nizam.bașbuzuc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bașbuzúc s. m.,
pl. bașbuzúcibașbuzuc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BAȘBUZÚC, bașbuzuci, s. m. Ostaș voluntar, fără soldă, din trupele otomane neregulate, care trăia din jaf. ♦ Persoană apucătoare, violentă și grosolană, care încalcă regulile de conviețuire socială. — Din
tc. bașibozuk „trupe neregulate”.