barbar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s. m. și
f. 1. Nume dat, în antichitate, de greci și de romani oricui nu era grec sau roman.
2. (La
m. pl.) Nume generic pentru popoarele care au năvălit la începutul evului mediu în Europa; (și la
sg.) persoană care făcea parte dintr-un asemenea popor.
3. Fig. (Adesea adjectival) Persoană necivilizată, cu purtări grosolane. ♦ Persoană cu atitudine și comportare inumană, crudă, sălbatică. ♦ (Adverbial) În mod crud, sălbatic, grosolan. – Din
fr. barbare,
lat. barbarus.barbar (Dicționar de neologisme, 1986)BARBÁR, -Ă s.m. și f. 1. Nume dat de greci și romani oricărui individ care aparținea unei populații străine care nu vorbea latina sau greaca; străin.
2. (
La pl.) Nume dat în trecut popoarelor migratoare care au invadat Imperiul roman în primele secole ale erei noastre; (
la sg.; rar) individ care aparține unui asemenea popor.
3. (
Fig.; adesea adj.) Om crud, sălbatic, necivilizat; grosolan. [Acc. și
bárbar. / < lat.
barbarus, gr.
barbaros – străin, cf. fr.
barbare].
barbar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)barbár (barbáră), adj. – Sălbatic, crud. –
Var. (
înv.)
varvar. –
Mr. varvar. Fr. barbare, din
lat. barbarus. În forma sa mai veche, totuși, apare în
rom. din
sec. XVI, din
gr. βάρβαρος, sau din rezultatul ei
sl.,
varŭvarŭ. Der. barbarie, s. f.;
barbarism, s. n.;
barbariza, v.b. (a aduce în stare de barbarie);
varvar(ic)esc, adj. (barbar, crud).
barbar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)barbár adj. m., s. m., pl.
barbári; adj. f., s. f.
barbáră, pl.
barbárebarbar (Marele dicționar de neologisme, 2000)BARBÁR, -Ă s. m. f. 1. nume dat de greci și romani oricărui individ care aparținea unei populații străine. 2. (pl.) nume dat în trecut popoarelor migratoare care au invadat Europa la începutul evului mediu; (sg.) individ aparținând unui asemenea popor. 3. (fig.; și adj.) om crud, sălbatic, necivilizat; grosolan. ◊ (adv.) în mod crud, sălbatic. (< fr.
barbare, lat.
barbarus)
barbar (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s. m. și
f. 1. Nume dat în antichitate de greci și de romani oricărei persoane care făcea parte dintr-o populație străină și pe care ei o considerau pe o treaptă de cultură inferioară.
2. (La
m. pl.) Nume dat în trecut popoarelor migratoare care s-au așezat, la începutul evului mediu, în Europa; (la
sg.) persoană făcând parte dintr-un asemenea popor.
3. Fig. (Adesea adjectival) Persoană care se comportă în mod necivilizat, care are o purtare grosolană, sălbatică. –
Fr. barbare (
lat. lit. barbarus).
barbar (Dicționaru limbii românești, 1939)*bárbar, -ă adj. (lat.
bárbarus, d. vgr.
bárbaros). Străin de cultură, necivilizat:
popor barbar. Fig. Crud, neomenos:
inimă barbară. Impropriŭ, urît:
termin barbar. Uerît, aspru:
limbă barbară. M. pl. Popoarele necivilizate care au năvălit în imperiu roman și în alte țări, ca Huniĭ Unguriĭ, Bulgariĭ, Tătariĭ ș.a. Adv.
S’a purtat barbar. – Fals -
ár (după fr.).
Vechĭ. Azĭ. pop.
várvar (după ngr.), crud, neomenos.
barbar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)barbar a. și m.
1. străin de cultură, necivilizat:
popor barbar; 2. crud, neomenos:
inimă barbară; 3. incult, necorect:
stil barbar.barbar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s. m. și
f.,
adj. 1. (Nume dat, în Antichitate, de greci și de romani celor) care aparțineau altor popoare.
2. (La
m. pl.) (Nume generic dat popoarelor) care au migrat la începutul Evului Mediu în Europa; (și la
sg.) persoană care făcea parte dintr-un asemenea popor.
3. Fig. (Persoană) necivilizată, cu purtări grosolane. ♦ (Persoană) cu atitudine și comportare inumană, crudă, sălbatică. ♦ (Adverbial) În mod crud, sălbatic, grosolan. — Din
fr. barbare, lat. barbarus.