baltă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BÁLTĂ, bălți, s. f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa;
p. ext. lac. ◊
Expr. A rămâne (sau
a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna.
A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva).
A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit.
2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din
sl. blato. Cf. alb. baltë.baltă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)báltă (bắlți), s. f. –
1. Mlaștină. –
2. Luncă inundabilă a Dunării. –
3. Băltoacă. –
Mr.,
megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *
bal-, ce poate fi identificată în
germ. *
pol- (
v. germ. de mai sus
pfuol, v. eng.
pol.),
lituan.
balá, sl. blato, celt. *
palta (J. Kurylowicz,
Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeași rădăcină ar deriva un ilir *
balton, pl. *balta; și de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai
rom. baltă, ci și
alb. baljtë, lom.
palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη,
ngr. μπάλτα, βάλτα, și βάλτος, (Ascoli,
Arch. glott., I, 261; G. Meyer,
Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan,
Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Pușcariu,
Lr., 180). Proveniența ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuți dat fiind că au trăit în regiuni mlăștinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puțin acceptată în prezent. Conform acesteia,
baltă ar proveni din
sl. blato, de unde provin și
bg. blato, slov.,
ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich,
Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide,
Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate și anume metateza
bla ›
bal, puțin probabilă în
rom.; din această cauză, mai mulți specialiști încearcă să arate că termenul
rom. provine dintr-o formă slavă *
balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok,
Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriș,
Mélanges École Roumaine, II, 1-25 și
Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant,
BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puțin probabil; și este curios de semnalat că forma
sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile
sl. moderne; că singurele forme
sl. cu metateză provin din
rom. (astfel
rut. balta, cf. Miklosich,
Wander., 12 și Candrea,
Elemente, 404; de asemenea
bg. medie și
bg. baltina, cf. Jagic,
Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 și Capidan,
Raporturile, 230); și pe care însuși Miklosich, o vreme partizan al originii în
sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în
sl., în
Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilități.
Ngr. μπάλτα, provin din
rom. (Murnu,
Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce
ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din
alb., după G. Meyer,
Neugr. St., II, 64.
Der. băltac, s. n. (baltă);
băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare);
băltăceală, s. f. (bătăi din picior);
băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace);
băltăreț, adj. (palustru);
băltăreț, s. m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi);
băltărie, s. f. (baltă, mlaștină);
băltău, s. n. (băltoacă);
bălți, vb. (a se forma băltoace);
băltig, s,n, (baltă, mlaștină);
băltină, s. f. (luncă, teren inundabil);
băltiș, s. n. (teren mlăștinos);
băltoacă, s. f. (baltă mică; bulhac);
băltoc, s. n. (băltoacă);
băltos, adj. (mlăștinos).
baltă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BÁLTĂ, bălți, s. f. 1. Apă stătătoare permanentă, de obicei puțin adâncă și având o bogată vegetație acvatică;
p. ext. lac. ◊
Expr. A rămâne (sau
a sta, a zăcea)
baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna.
A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva).
A da cu bâta în baltă = a face o gafă.
Are balta pește, se spune când ceva se află din belșug. ♦ Întindere de apă stătătoare rămasă în urma revărsării unui râu; regiune mlăștinoasă de la țărmul unor râuri.
2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau cu mocirlă; (prin exagerare) apă sau lichid vărsat pe jos. –
V. băltoacă.baltă (Dicționaru limbii românești, 1939)báltă f., pl.
bălțĭ și (
est)
belțĭ, ĭar vechĭ
balte (il.
baltom, pl.
balta, vsl. bg.
blato, rut. rus.
bolóto, rut. [d. rom.] și
bálta. Tot de acĭ: ung.
Balaton, germ.
Pla’ten-see, lacu Balaton; dalm.
balta, it. nord
balta, alb.
bálĭtă, ngr.
báltos, mgr.
bálti, bálta. V.
bolătăŭ). Lac (maĭ mic saŭ chear format din ploaĭe), apă stătătoare în natură. Adv.
A lăsa, a rămînea baltă (un lucru), a lăsa, a rămînea neterminat.
Dun. de jos. Insulă băltoasă (ca în Ial., Br. și Tulcea):
a duce vitele’n baltă. V.
heleșteŭ, ĭaz.baltă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)báltă s. f.,
g.-d. art. bắlții; pl. bălțibaltă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)baltă f.
1. massă de apă stătătoare;
a rămânea baltă, a sta locului, a stagna;
2. massă de apă formată de ploaie. [Slav. BLATO, rut. BALTA].
baltă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BÁLTĂ, bălți, s. f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa;
p. ext. lac. ♦
Expr. A rămâne (sau
a sta, a zăcea)
baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna.
A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva).
A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit.
2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. — Din
sl. blato. Cf. alb. baltë.