balaur - explicat in DEX

balaur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BALÁUR, balauri, s. m. (În basme) Monstru care întruchipează răul, imaginat ca un șarpe uriaș cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populară a constelației dragonului. [Pr.: -la-ur] – Cf. alb. bollë „șarpe”, scr. blavor.

balaur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
baláur (baláuri), s. m. – 1. Dragon, monstru, hidră. – 2. Țigan. – Var. bălaur, (înv.) bălaure. Mr. bul’ar. Origine necunoscută. Pare evident că este vorba de un cuvînt identic cu alb. boljë „șarpe”, buljar „șarpe de apă” (de unde provine cu siguranță mr.), și cu sb. bla(v)or, blavur; dar nu este sigură filiația sa exactă. După Cihac, Meyer 41 și Berneker 58, rom. provine din sb., și acesta din alb., care ar reprezenta lat. bel(l)ua; totuși, sb. nu este suficient pentru a explica fonetismul rom., în timp ce, dimpotrivă, sb. pare mai curînd a se explica drept împrumut din rom. (cf. Candrea, Elementele, 407). Celelalte soluții nu oferă mai multă probalilitate: din gr. πελώριον, după Roesler 555; din belua aura, după o ipoteză curioasă a lui Philippide, II, 633; din belluarius, după Pascu, Arch. Rom., VI, 224, și Pascu, I, 84. Această ultimă ipoteză poate părea plauzibilă; dar rezultatul ei normal ar fi *bălar (cf. alb. buljar). Pascu încearcă să elimine dificultatea, presupunînd o analogie cu laur; însă nu se înțelege necesitatea unei asemenea analogii. Adăugăm că Lahovary 317 crede că este vorba de un cuvînt anterior perioadei indo-europene; și că Moldovan 422 îl derivă din arab. billaur, bullar „umflat”, care, după Dozy, Suppl. I, 110, este cuvîntul gr. βηρύλλος. Faptul că este vorba de un cuvînt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică *bell- sau ber- „fiară, monstru”, care nu știm dacă ar fi coincis cu gr. πελώριον „monstru”. Pentru acest ultim cuvînt, Boissacq 765 presupune un indoeurop. *queror. Este posibil să rămînă o urmă din cuvîntul tracic pe care l-am semnalat în numele eroului mitic Bellerophon; în acest nume, legenda interpretează prima parte, βελλέρος, ca nume propriu al unui frate al personajului, considerând că numele său înseamnă „cel care ucide monstrul” (nu „cel care îl ucide pe Belleros”, cum se interpretează curent). Terminația -aur prezintă o evidentă similitudine cu cea a gr. ϰενταύρος, care pînă în prezent nu a fost explicată satisfăcător, și în care este de asemenea posibil să se întrevadă o influență tracică. Der. balauroaică, s. f. (hidră); balaoană, s. f. (țigancă). Prin rom. se explică săs. balaur „dragon” și sb. balaura, termen de insultă.

balaur (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
balaur, balauri, s. m. 1. polițist. 2. șef mare. 3. țigan.

balaur (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
BALÁUR (cuv. autohton) s. m. 1. Șarpe neveninos, lung de 2 m, de culoare galbenă, răspîndit în Dobrogea și în S Moldovei (Elaphe quatuorlineata). 2. Personaj monstruos din poveștile fantastice și din eposul eroic folcloric, înfățișat ca un șarpe uriaș, înaripat, cu corpul acoperit de solzi, avînd mai multe capete, pe care varsă foc.

balaur (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BALÁUR, balauri, s. m. (În basme) Monstru fantastic, imaginat în formă de șarpe cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populară a constelației dragonului. – Comp. alb. bollë „șarpe”, sb. blavor.

balaur (Dicționaru limbii românești, 1939)
balaúr m. (sîrb. blavur, blavor, blaor, d. alb. bolă, din bolvă, balaur, care vine d. lat. bélua, dihanie). Șarpe fabulos cu creastă și picioare. Fig. Iron. Țigan. – Vechĭ. și bălaur.

balaur (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
baláur, -i, (balaor, bălaur), s.m. – (mit.) Dragon, zmeu, șarpe; monstru. Ființă fantastică întruchipată sub forma unui șarpe uriaș, cu solzii aurii, coadă lungă, adesea înaripat, cu unu, șapte, nouă sau 12 capete. Conform credințelor, balaurii populează lacurile montane din Maramureș, de unde ies în ziua de Paști și care înghit pe oricine se apropie de lac (Bilțiu 1999: 27): „Ci te fă șarpe-balaur / Cu coadă de aur, / Cu ciute bolțate, / Cu par de foc încălțate” (Memoria 2001: 18). „La Cornu Gutâiului / … / Unde bea balauru” (Papahagi 1925: 160). – „Faptul că este vorba de un cuvânt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică, *bell- sau *ber- «fiară, monstru»” (DER); Termen autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983), cf. alb. boljë, bollë „șarpe„.

balaur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
baláur s. m., pl. baláuri

balaur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
balaur m. 1. șarpe întraripat de mărime uriașă și de coloare aurie, vărsând foc din gură, cu mai multe capete cari îi cresc la loc, dacă nu-i le taie dintr’odată; ei locuesc în fântâni și lacuri sau sub poduri, neîngăduind a se lua apă decât dacă li se oferă nevinovate fecioare: ca balauri ’ncruntați cu o falcă ’n cerul sfânt și cu alta pe pământ AL.; 2. fig. om crud care se hrănește din sudoarea altora; 3. fam. porecla țiganului: lipsiți de aici, balaurilor! AL.; 4. un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii (se aude în Dolj). [Vorbă probabil indigenă: (șarpe) băl-aur, blond auriu; în acest caz, sârbul blavor, balaur, s’ar trage din românește].

balaur (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BALÁUR, balauri, s. m. (În basme) Monstru care întruchipează răul, imaginat ca un șarpe uriaș cu mai multe capete, adesea înaripat; dragon². ♦ (Art.) Denumirea populară a constelației Dragonului. [Pr.: -la-ur] — Cf. alb. bollë „șarpe”, sb. blavor.