bănuitor - explicat in DEX

bănuitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BĂNUITÓR, -OÁRE, bănuitori, -oare, adj. Care bănuiește; care este înclinat (în mod exagerat) spre bănuială. ♦ Gelos. [Pr.: -nu-i-] – Bănui + suf. -tor.

bănuitor (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BĂNUITÓR, -OÁRE, bănuitori, -oare, adj. Care bănuiește; care este înclinat (în mod exagerat) spre bănuială; neîncrezător. ♦ Gelos. – Din bănui + suf. -(i)tor.

bănuitor (Dicționaru limbii românești, 1939)
bănuitór, -oáre adj. Aplecat spre bănuielĭ, neîncrezător, prepuĭelnic.

bănuitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
bănuitór (-nu-i-) adj. m., pl. bănuitóri; f. sg. și pl. bănuitoáre

bănuitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
bănuitor a. și m. care intră lesne în bănuieli, neîncrezător.

bănuitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BĂNUITÓR, -OÁRE, bănuitori, -oare, adj. Care bănuiește; care este înclinat (în mod exagerat) spre bănuială. ♦ Gelos. [Pr.: -nu-i-] — Bănui + suf. -tor.