bănui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BĂNUÍ, bănuiesc, vb. IV.
1. Tranz. A presupune; a presimți; a întrevedea o anumită situație, o anumită soluție etc.
2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta.
3. Intranz. (
Reg.) A se supăra pe cineva; a-i face mustrări.
4. Intranz. (
Reg.) A regreta, a se căi. – Din
magh. bánni.bănui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bănuí (-uésc, bănuít), vb. –
1. (
Trans.) A regreta, a (se) lamenta. –
2. a se simți jignit, a se ofensa. –
3. A avea o părere proastă; a reproșa, a face mustrări. –
4. A-și face o părere, a considera, a socoti. –
5. A presupune, a presimți. –
Var. băni, (
înv.) a deranja, a supăra.
Mag. bánom „regret” sau „îmi pare rău”. (Cihac, II, 478; Berneker 42; DAR; Gáldi,
Dict., 103);
cf. bănat. A trecut din
mag. în
cr. banoveti, rut. banuvati, bg. din
Trans. banuva (Miklosich,
Bulg., 119).
Der. bănuielnic, adj. (suspect; îndoielnic);
bănuială, s. f. (reproș, suspiciune);
bănuitor, adj. (care bănuiește, lipsit de încredere).
bănui (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BĂNUÍ, bănuiesc, vb. IV.
1. Tranz. A presupune; a presimți.
Bănuiam că n-am s-o mai găsesc (SADOVEANU).
2. Tranz. A întrezări ceva.
Se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori (DUMITRIU).
3. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte rele; a suspecta.
4. Intranz. (
Reg.) A se supăra pe cineva; a-i face mustrări.
Așa a trebuit să se întâmple și n-ai cui bănui (CREANGĂ).
5. Intranz. (
Reg.) A regreta.
Da ia seama ce iubești, Nu cumva să bănuiești (JARNIK-BÎRSEANU). –
Magh. bánni.bănui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)bănuí, bănuiesc, vb. intranz. –
1. A se supăra, a se întrista, a se necăji.
2. A regreta. Îmi bănuiesc = îmi pare rău (Țiplea 1906): „Crede și ți-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si” (Viman 1989: 269).
3. A duce dorul. – Din magh. banni (DEX), cf. banat „regret, părere de rău„.
bănui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bănuí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. bănuiésc, imperf. 3
sg. bănuiá; conj. prez. 3
să bănuiáscăbănui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BĂNUÍ, bănuiesc, vb. IV.
1. Tranz. A presupune; a presimți; a întrevedea o anumită situație, o anumită soluție etc.
2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta.
3. Intranz. (
Reg.) A se supăra pe cineva; a-i face mustrări.
4. Intranz. (
Reg.) A regreta, a se căi. — Din
magh. bánni.bănuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)bănuĭ și
-ĭésc, a -i v. tr. (ung.
bánni, a regreta). Suspectez, presupun, am bănuĭală:
a bănui ceva, pe cineva. Îmi fac
ideie rea, mă supăr:
nu bănui dac’am spus și eŭ o vorbă. Îmi închipuĭ:
Columb nu bănuĭa că descoperise America, ci credea c’a descoperit India.bănuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bănuì v.
1. a avea sau a intra în bănuieli pe cineva:
mă bănuiește rău; 2. a presupune, a-și da cu socoteala:
bănuesc că nu va veni; 3. Mold. a lua în nume de rău:
stăpâne, să nu bănuiești CR. [Ung. BANNI, a regreta].