bălărie - explicat in DEX

bălărie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BĂLĂRÍE, bălării, s. f. 1. Buruiană care crește pe locuri necultivate. 2. Loc năpădit de buruieni. – Et. nec.

bălărie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
bălăríe (bălăríi), s. f. – Buruiană, hățiș. Sl. bylŭ, bylije „plantă”, bylinarica „buruiană” (Cihac, II, 7; DAR), cu suf. -rie, ca ierbărie ‹ iarbă, crăcărie ‹ cracă, etc. Cf. bîlie.

bălărie (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BĂLĂRÍE, bălării, s. f. 1. Buruiană (înaltă și stufoasă) care crește pe locuri necultivate. 2. Loc năpădit de buruieni. – Comp. v. sl. byli.

bălărie (Dicționaru limbii românești, 1939)
bălăríe f. (d. bîlie și suf. -ărie, ca în stufărie). Munt. Dudăŭ, loc acoperit de buruienĭ multe și marĭ: miros de bălărie, copiiĭ s’au ascuns pin bălăriĭ.

bălărie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
bălăríe s. f., art. bălăría, g.-d. art. bălăríei; pl. bălăríi, art. bălăríile

bălărie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
bălărie f. iarbă crescută mare și des, buruieni netrebnice ce înneacă o câmpie: alt miros dă floarea și alt miros dă bălăria PANN. [Vechiu-rom. bâlie = slav. BYLIE, buruiană; forma bălărie e un colectiv modern, analog lui ierbărie, stufărie].

bălărie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BĂLĂRÍE, bălării, s. f. 1. Buruiană care crește pe locuri necultivate. 2. Loc năpădit de buruieni. — Et. nec.