bălălău (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BĂLĂLẮU adj. invar. (
Reg.) Care se bălăbănește (
1). ♦ (Substantivat,
m.) Om moale, prost, neghiob. –
Bălălăi +
suf. -
ău.bălălău (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BĂLĂLẮU adj. invar. (
Reg.) Care se bălăbănește (
1). – Din
bălălăi +
suf. -ău.bălălău (Dicționar de argou al limbii române, 2007)bălălău, bălălăi s. m. (deț.) persoană cu dereglări psihice; țicnit, smintit
bălălău (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!bălălắu (
reg.)
adj. m.,
s. m.bălălău (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bălălău n. și a.
1. bănănăitul clopotelor;
2. șovăind:
cu capul bălălău într’o parte CR.
bălălău (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BĂLĂLẮU adj. (
Reg.) Care se bălăbănește (
1). ♦ (Substantivat,
m.) Om moale, prost, neghiob. —
Bălălăi +
suf. -ău.bălălăŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)bălălắŭ adv. (d.
bălălăĭesc).
Fam. Bălălăind, clătinîndu-te șovăind:
îi atîrnă mînile bălălăŭ, umbla bălălăŭ.