auzi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AUZÍ, aúd, vb. IV.
1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊
Expr. Să te-audă Dumnezeu! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești!
N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic.
Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (
Refl. pas.)
Să se audă musca (zburând)! = să fie tăcere deplină!
2. Tranz. (La
imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta.
Ia auzi ce-ți spun! 3. Intranz. și
tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦
Intranz. (La
prez. ind. pers. 1)
a) (ca răspuns la o chemare) Poftim? ce dorești?;
b) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice?
4. Tranz. și
intranz. A afla (o veste, o știre etc.) ◊
Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊
Expr. (
Intranz.)
A auzi de cineva (sau
de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun despre el.
A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva.
A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva.
Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦
Refl. (La
pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [
Pr.:
a-u-. –
Prez. ind. și: (
pop.)
aúz] –
Lat. audire.auzi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)auzí (aúd, auzít), vb. –
1. A percepe cu ajutorul auzului. –
2. A afla, a ști din auzite. –
3. A umbla vorba, a se zice. –
Din auzite, din cîte s-a aflat, din zvon public. –
Pe auzite, din auzite. –
4. A asculta; cu acest sens este mai ales expresie emfatică, folosită de preferință la
imper.,
inter. sau
excl. –
Mr. avdu, megl. ut, istr. Ǫvdu. Lat. audῑre (Pușcariu 167; Candrea-Dens., 124; REW 779; DAR);
cf. it. udire, v. prov. auzir, fr. ouir, sp. oir, port. ouvir. Flexiunea normală
tu auzi a influențat în
eu auz, să auză. Schimbare de accent
a-úd, în loc de
á-ud (
cf. mr. ávdu, și
lá-ud) nu a primit explicație satisfăcătoare. După Weingand,
Jb., III, 222, s-a produs probabil mai întîi în întrebări. Trebuie să se țină seama și de oscilația constantă a accentului în hiatul
au. Cf. și Pușcariu,
Dacor., III, 74, și Graur,
BL, III, 26-8. –
Der. auz, s. n. (simțul cu ajutorul căruia se percep sunetele;
înv., veste);
auzitor, adj. (
înv., ascultător);
neauzit, adj. (care nu se aude).
auzi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AUZÍ, aúd, vb. IV.
1. Tranz. A percepe un sunet cu ajutorul auzului. ◊
Expr. Să te-audă dumnezeu = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești.
N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic.
Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (
Refl. pas.)
Să se audă musca = se fie tăcere deplină. ♦ A căpăta cunoștință despre ceva.
Ții tu minte câte-n lume-ai auzit? (EMINESCU).
2. Tranz. (La
imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta.
Auzi măi! Nu-l vezi că e leneș de n-are păreche? (CREANGĂ).
3. Intranz. și
tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe.
La prima stație te dai jos... N-auzi? (DUMITRIU). ♦
Intranz. (La
prez. ind. pers. 1)
a) (Ca răspuns la o chemare) Ce dorești?
Jupâneșică, jupâneșică! – Aud, moș Nichifor (CREANGĂ).;
b) (Interogativ) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice?
Mă rog, ce ți-am spus când ți-am poruncit... Aud? (ALECSANDRI).
4. Tranz. și
intranz. A afla o veste, o știre etc. ◊
Expr. (
Intranz.)
A auzi de cineva (sau
de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun.
A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști ce mai face, cum o mai duce cineva.
A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva.
Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦
Refl. (La
pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [
Prez. ind. și: (pop)
aúz] –
Lat. audire.auzi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)auzí (a ~) (a-u-) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. aúd, 1
pl. auzím, imperf. 3
sg. auzeá; conj. prez. 3
să aúdă; ger. auzíndauzì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)auzì v.
1. a simți sunetele prin organul urechilor:
nu vede și n’aude; 2. a afla:
mult trăești, multe auzi. [Lat. AUDIRE].
auzi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AUZÍ, aúd, vb. IV.
1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊
Expr. Să te-audă Dumnezeu ! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești !
N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic.
Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (
Refl. pas.)
Să se audă musca (zburând) ! = să fie tăcere deplină !
2. Tranz. (La
imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta.
Ia auzi ce-ți spun ! 3. Intranz. și
tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦
Intranz. (La
prez. ind. pers. 1)
a) (Ca răspuns la o chemare) Poftim ? ce dorești ?;
b) Poți tăgădui ? mă mai poți contrazice ?
4. Tranz. și
intranz. A afla (o veste, o știre etc.). ◊
Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊
Expr. (
Intranz.)
A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din cele ce se spun despre el.
A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva.
A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva.
Să auzim de bine ! formulă de urare la despărțire. ♦
Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [
Pr.:
a-u-. —
Prez. ind. și: (pop.)
aúz] — Lat.
audire.